Emy,… Îţi repet şi acum: iartă-mă! Când mă gândesc ce drăguţă eşti tu – când nimeni nu te obligă la asta, nu-i aşa?

— Şi ce grosolan, ce dezgustător am fost eu… Mi-e silă de mine… Aş vrea ca florile acestea să aducă o lumină şi o bucurie care să acopere totul. Toate uriciunile vieţii… Şi ale oamenilor… De altfel, suferinţa mea atroce a fost un cancer în aste două luni, când te căutam de dimineaţă până seara, dar dacă te vedeam, mă ascundeam ca să te las să treci, nebănuit de tine…

Te pândeam seara când ieşeai de la teatru, numai ca să te văd ducându-te cine ştie unde… Emy, în clipa când am aflat că totul nu fusese decât un rod bolnav al grabei şi imaginaţiei mele – căci trebuia să-mi treacă prin cap că te-ai speriat… Mi s-a părut că am reînviat. Eu, când auzisem în seara aceea de demenţă pocnetul zăvorului, când am înţeles că în pustiul mut, în care nu era un semn de viaţă, era totuşi cineva, dincolo de uşă, cineva fără chip… Şi mai erai încă şi tu, mi-am pierdut capul. Dacă nu ar fi fost sunetul sec al zăvorului, care m-a speriat, Emilia… Ăsta e cuvântul… M-a speriat… N-ar fi fost nimic. Am avut impresia unei catastrofe… Am încremenit câteva clipe înaintea uşii încuiate. M-am purtat atât de trivial cu tine, Emilia, singura femeie din oraşul acesta care găseşte din când în când câteva clipe şi pentru un nefericit ca mine – fără nici un interes… Cu ce nerozii iţi răspund? Buna mea, draga mea Emilia, iartă-l pe George.

Mă gândeam, doamnă, că această parafă a iubirii mele va mai putea fi amânată. Socoteam chiar că aşa cum dragostea mea s-a mişcat în apropierea Dvs. Ani de zile, neştiută, ca o felină domestică, va continua să se mişte ca o umbră vie, indefinit, de aci încolo. Să viu un ceas, două, pe zi în refugiul din fundul magazinului, să vă privesc, să vă ascult, reţinut, neînţeles, era pentru mine strict necesar, ca o gravă dietă sufletească. Pentru versurile mele, de ce nu v-aş spune azi? Această prezenţă a fost raţiunea şi însuşi procesul naşterii lor. Ce demon m-a îndemnat atunci spre răzvrătire, cine mi-a spus că am dreptul să pretind şi eu bucuria de a mângâia o mână subţire, iubită, că aş avea dreptul să cuprind nişte umeri care-mi sunt dragi, să solicit un zâmbet înduioșat numai pentru mine. Dacă din toamna aceasta am făcut atâtea încercări de a rupe lanţurile nevăzute care mă ţin în mizeria mea sufletească mai rău decât cele de fier, e că nu mai puteam, creştea în mine, străină de mine, o dorinţă mai de neînvins decât orice tărie. Nu m-aţi înţeles cu adevărat? Toate aceste strigăte mute, disperate, să nu fi fost într-adevăr auzite, înţelese de d-voastră, care aveţi mai multe simţuri decât celelalte femei, decât ceilalţi oameni din lume?

Doamnă, versurile mele nu v-au spus nimic, pentru că ele nu vorbesc niciodată de dragoste, dar substanţa lor era, toată, iubirea aceasta eterată şi otrăvitoare, care astăzi, neînduplecat, îmi apasă ţeava ucigaşă pe piept.

Căci în ultimul timp când am văzut cu ce indiferenţă dulce, din alt material, răspundeţi nebuniei mele, am înţeles că în această ţară, în această lume, eu sunt un paria blestemat, a cărui simplă atingere obligă la abluţiuni, că am datoria să vă evit.

Doamnă, în clipa morţii, gândesc halucinat ce-ar fi fost iubirea aceasta, despre care nu îndrăznesc să spun „a noastră”, şi strig în mine însumi bucuria cumplită că gestul acesta descreierat va scoate în privirea d-voastră alt gând decât afecţioasa indiferenţă de prinţesă îndepărtată, pe care aţi avut-o pentru mine până acum.

George Demetru Ladima.