Diagonalele unui testament
Bucureşti, 1914. Naratorul, Ştefan Gheorghidiu, este student la filozofie. Este căsătorit cu Ela.

De Sfântu Dumitru, unchiul cel atât de bogat şi de avar a oferit o masă mare rudelor. Au fost celălalt frate al lui, cu nevasta şi băiatul, mama, sora mea cea mare cu bărbatul ei, cea mai mică, nemăritată încă, şi eu cu nevastă-mea. Cine ar fi putut să lipsească de la acest prânz anual, când speranţele moştenirii erau atât de întemeiate?

Unchiul Tache locuia pe strada Dionisie, într-o casă veche, mare cât o cazarmă, fără să primească pe nimeni, mai avar şi mai ursuz încă, de când era atât de bolnav. Propriu-zis nu locuia decât într-o cameră, care-i slujea şi de birou, şi de dormitor, şi de sufragerie, ca astfel să nu mai cheltuiască cu lumina şi încălzitul, căci era foarte friguros. Era îngrijit de bătrânul Gligore, a cărui nevastă, Tudora, era şi jupâneasă, şi bucătăreasă.

Masa era pusă acum în sufrageria cea mare şi bogată ca în zilele tinereţii. Era un lux prăfuit şi întunecat parcă, fiindcă mobila era lăcuită castaniu şi se stacojise, iar scaunele, reci şi înalte. Unchiul Tache, cu un şal pe umeri, sta în fruntea mesei, dar mai mult se uita la noi, căci nu mânca decât cartofi fără sare şi macaroane la tavă. Deputatul era, fireşte, în vervă şi într-adevăr era amuzant. Cred că mama nu putea să-l sufere şi avea o părere proastă despre el, cu totul pe nedrept. E şi adevărat că era foarte temut ca „gură rea”, iar colegii lui spuneau despre el:

– Ascultă-mă pe mine, e mai bine să fii prieten cu Nae Gheorghidiu, decât duşman.

Era unul dintre puţinii membri ai partidului liberal simpatizat nu numai de opoziţie, dar chiar de gazetele de seară democrate până la socialism, căci „nu era sectar”. N-avea opinii exclusive, ci era cu lenevie sceptic, amabil şi împăciuitor în principii. Fără să fie popular, era una dintre figurile bucureştene, socotit printre „intelectualii de rasă”.

– Ei, Nae, ce se aude, intraţi sau nu intraţi în război?

N-am înţeles bine dacă prin acest „intraţi”, în loc de „intrăm”, unchiul Tache înţelegea să lase doar partidului liberal problema intrării în acţiune, sau folosea persoana a doua numai pentru că el se şi considera mort.

– Nene Tache – căci deputatul era mai tânăr cu cincisprezece ani – de ce să intrăm, când putem avea Ardealul fără război? Înţelegi dumneata ce formidabilă situaţie va avea România când, la încheierea păcii, vom prezenta nota noastră, având la spate o armată intactă de opt sute de mii de oameni? Cine să îndrăznească să te refuze? Puterile, care până la sfârşit se vor fi măcinat unele pe altele, ajunse la istovire? Ionel Brătianu o fi ştiind el ceva... că nu degeaba e şef de partid. De altfel, eu am încredere în steaua României... în politică nimic nu se poate realiza decât prin încredere.

– Şi atunci?

– Şi atunci... stăm cu arma la picior şi aşteptăm.

Respectul pe care toţi îl aveau pentru unchiul Tache era impresionant. Toata lumea căuta să-l mulţumească, să-i ghicească, de se poate, intenţiile. Era acum – aşa uscat, negricios, cu mustaţa mare – cu adevărat şeful familiei. N-aş putea spune însă că nouă, celorlalţi, deputatul nu ne-a plasat câteva ironii, care nu au supărat deloc pe bătrân. Am impresia că nici unul, nici celălalt nu l-au iubit pe tata. Găseau amândoi – ei, care făcuseră avere – că fusese nepractic şi neserios. Profesor universitar, fost secretar general, publicist apreciat, murise după o viaţă foarte agitată, încă tânăr, lăsând bruma de avere încărcată de datorii. Nu-i putuseră ierta că s-a însurat cu o femeie săracă şi cred – după bunăvoinţa distinsă cu care au acceptat pe nevastă-mea – că nici mie nu-mi iertau asta. De altfel, către sfârşitul mesei a şi venit vorba despre tata...

Deputatul, cu o amabilitate de unchi galant, a întrebat-o pe nevastă-mea dacă şi ea urmează filozofia. Nu ştiu de ce, intimidată sau înţelegând că mă întovărăşeşte pe mine la curs, i-a răspuns afirmativ.

– Aşadar – şi parcă surâdea – studiaţi amândoi filozofia? Răspica domol silabele cuvântului filozofie.