– Unchiule dragă – i-am spus, fără să îmi pot tescui în mine nemulţumirea – drept să-ţi mărturisesc, am cam început să mă împac cu ideea că tata n-a agonisit avere, ca să ne lase moştenire. Căci moştenirile acestea nu sunt totdeauna fără primejdie. De cele mai multe ori, părintele care lasă avere copiilor le transmite şi calităţile prin care a făcut averea: un obraz mai gros, un stomac în stare să digereze şi ouă clocite, ceva din sluţenia nevestei luate pentru averea ei, neapărat o şiră a spinării flexibilă ca nuiaua (dacă nu cumva rahitismul nevestei milionare n-a înzestrat-o cu cocoaşa rigidă ca o buturugă). Orice moştenire e, s-ar putea zice, un bloc.

Mai ales cu paranteza ştiam eu, şi ştiau toţi, la ce fac aluzie.

A fost o consternare. Uscat şi negru, unchiul Tache a devenit parcă şi mai uscat. S-a închis în el fără să spună o vorbă. Singurul care era vesel, deşi eu pe el îl ţintisem, căci el era însurat cu o sluţenie şi avea un copil urât, era unchiul Nae. Mă şi vedea dezmoştenit, cel puţin pe mine, dacă nu şi pe toţi ai mei. Chiar mama şi surorile – deşi fusese vorba despre tata – nu se simţeau parcă aşa de bine. În faţa mea am întâlnit însă ochii umezi de emoţie şi admiraţie ai nevestei mele şi un surâs trimis ca o promisiune de sărut. Singuri noi riscam, cu voie bună, o moştenire, şi ea se dovedea astfel atât de frumos dezinteresată, ca să apărăm memoria unui om.

Deputatul a început să facă exces de zel în dragoste, ca să-i arate fratelui mai bătrân că se desolidarizează de o atitudine atât de obraznică şi că e şi el de părere că nu e nimic de făcut din şi pentru băiatul lui Corneliu. Dar toate drăgălăşeniile au rămas de prisos. Bătrânul avar rămânea încruntat. De altfel, s-a şi sculat numaidecât la sfârşitul mesei şi ne-a dat mâna să i-o sărutăm, deopotrivă de rece cu toţi nepoţii. Celor bătrâni abia le-a întins degetele uscate. Deputatul era livid. Abia am ajuns în stradă, că nu aveam trăsuri, şi, izbucnind, s-a apropiat de mine parcă gata să mă ia de piept.