– ! ? Da...
– Ciudat... De obicei amorul e cel care duce la filozofie... – şi încă şi mai ironic – şi ce filozofie! La dumneavoastră văd că drumul a fost dimpotrivă... filozofia v-a condus la amor. Rostea „amor” cu gura rotundă, de parcă ar fi fost numele cremei de curăţat nasturi. Toţi au început să zâmbească, numai pentru că au văzut că unchiul Tache se amuză.
– Ceea ce vă doresc sincer e să nu reveniţi vreodată la filozofie. Ar fi dureros. Mai rămâne să faci politică, tot în felul în care a făcut-o bietul Corneliu, care, dacă nu mă-nşel, era şi el tot filozof. Şi întorcându-se, cu obrajii aproape căzuţi, ras de tot, către figura uscată şi negricioasă: Nene Tache, orice ai spune, e fermecătoare naivitatea să crezi că tu poţi îndrepta o ţară.
Fierbeam de nemulţumire, căci mi-era penibil să aud vorbindu-se cu atâta uşurinţă despre tata, dar parcă eram şi eu înrâurit de sfiala îngrijorată a celorlalţi în faţa unchiului de care depindea viitorul nostru.
– Îşi cheltuia leafa de profesor universitar ca să scoată gazete, mârâia cu acreală bogătaşul, căruia cheltuiala îi făcea rău, chiar la alţii şi chiar după ani de zile.
– A, în privinţa asta, nene Tache, nu mă împac deloc cu dumneata. Corneliu era un entuziast, şi Nae îşi mângâia grav şi ironic reverul hainei. Iscălea cu acelaşi entuziasm un articol de gazetă ca şi o poliţă. Mie îmi plac şi mi-au plăcut totdeauna entuziaştii... de la distanţă. Vreau să-ţi spun, de pildă, că n-aş vrea să fiu deloc copilul unui entuziast, şi de câte ori pronunţa cuvântul entuziast, îl dansa cu surâsuri, spre bucuria bătrânului inginer şi antreprenor, care lucrase toată viaţa numai cu cifre. O priveam pe nevastă-mea, cerându-i parcă iertare, şi ea îmi surâdea împăciuitoare şi inteligentă.
– Drept să-ţi spun, n-am pomenit un om care să fi avut mai puţin noţiunea banului ca el. De ce crezi că nu mi-a vorbit o jumătate de an? Scosese o gazetă, nu ştiu cum îi spunea, şi mi-a trimis-o şi mie. De citit n-o citeam, că nu mă interesau bazaconiile pe care le scria el acolo...
– A, nu... nene Tache, nu se poate spune că bazaconiile susţinute de Corneliu nu erau amuzante, şi, turnându-şi anume cu încetineală în pahar, deputatul surâdea perfid. Cel puţin pe mine mă amuzau enorm discuţiile de principii.
– ...dar împacheta în ea Gligore ghetele, când mi le ducea la cârpit. Într-o zi mă pomenesc cu o carte poştală a administraţiei, că să plătesc abonamentul. Am crezut că e o glumă. Peste vreo lună, altă carte poştală. Ei, m-am necăjit şi am dat poruncă să dea gazeta înapoi, la poştă. Când, mă întâlnesc cu Corneliu. Că de ce n-am plătit abonamentul? Cum asta? „Abonamentul pentru gazetă”... De ce să plătesc? Ţi-am cerut-o eu? Mi-ai trimis-o pentru că ai vrut... nu mai vrei... nu mi-o mai trimite... Şi din cauza asta nu mi-a mai vorbit o jumătate de an. A... altfel, ca şi Ştefan cel Mare, „de felul lui era iute la mânie”, după cum ne spune Ureche.
Afară de ai mei (care au zâmbit numai), ceilalţi au râs zgomotos, amuzaţi de acest „joc” spiritual, care mi s-a părut stupid.
Masa era surprinzător de bogată, totuşi toţi mâncau puţin, de teamă să nu facă proastă impresie unchiului.
– Ei, Ştefane, dacă tată-tău ar fi fost ceva mai strângător, dacă n-ar fi risipit atât... v-ar fi lăsat şi vouă să trăiţi altfel decât trăiţi (va să zică, deşi avea aerul că ignorează, ştia că trăim în dificultate, când părea că pluteşte pe deasupra). De altfel, îi semeni leit. Acum văd că te-ai însurat şi tu tot din dragoste.