Unchiu-meu a descoperit, după câteva zile de meditaţie, că testamentul a fost greşit interpretat.

Am avut o discuţie întărâtată, vie, dar a fost neînduplecat.

– Ascultă, unchiule, de ce crezi dumneata că testamentul a fost greşit interpretat?

– Citeşte şi dumneata şi vezi.

– Ba, tocmai că văd... şi mi se pare clar. Două sunt alineatele care ne privesc... nu? Să le citim...

– Să le citim, şi-şi trecea mâinile amândouă prin păr, cu privirea într-alta parte, greoi, cu obrajii mari, căzuţi.

– „După ce se vor extrage legatele deosebite, restul se va împărţi în trei părţi. Două se cuvin familiei fratelui meu Corneliu Gheorghidiu, iar una familiei fratelui meu Nicolae Gheorghidiu. La rândul lor, aceste părţi se vor împărţi în mod legal, cea dintâi cumnatei şi copiilor ei, iar cealaltă lui Nicolae jumătate şi copilului lui jumătate”. Până aici e clar, nu?

– Clar, de ce să nu fie clar, dar ia caută mai departe codicilul, şi acum îşi zgâria, nervos şi preocupat, podul palmei, cu coada tocului.

– „Las anume nepotului meu preferat, Ştefan, casa mea, cu parcul şi cu biblioteca şi tot ce cuprinde, din Bd. Daumesnil 119 bis, Paris, s-o stăpânească şi s-o folosească în amintirea mea.”

– Ei?

– Cum ei, unchiule, cum ei? Las „anume...” vezi, „anume”? nepotului meu favorit, deci „favorit”.

– Da... Şi cu ochii mari verzi, rătăciţi, nu privea pe nimeni. Dar toţi îl urmăreau nedumeriţi.

– Va să zică îmi constituie legat deosebit.

– A, nu... Nu, nicidecum un legat deosebit... E o dorinţă a dumitale să fie legat deosebit, dar nu e... N-am ce să-ţi fac.

Cu capul mare, puhav, ras de mustăţi, cu ochii împungiţi şi tulburi, unchiu-meu bătea aprig şi ritmic cu degetele-n masă. Respira greoi, îngânându-se: Nu... nu... văd de unde ai scos-o dumneata. Nu eram supărat, căci eram convins că nu pricepe şi de aceea stăruie:

– Domnule, scrie aici: „las anume...”?

– Scrie... Şi încruntat, cu gura mare şi buzele groase, mototolite de mânie, bătea mereu cu degetele-n birou, ca într-o tobă.

– Scrie aci „nepotului meu favorit, Ştefan”?

– Scrie şi asta...

– Scrie mai sus că legatele deosebite se scad din total?

– O fi scriind, dar asta nu-i legat deosebit. A mutat, ca o concluzie, energic, tocul de pe masă.

Adevăru-i că toţi erau tot aşa de surprinşi de atitudinea unchiului ca şi mine.

– Atunci ce rost are, după dumneata, codicilul ăsta?

Era tot numai nervi şi încăpățânare, deosebit până la răsturnare de filozoful blazat şi amabil pe care îl ştia lumea. Sufletul îi tremura ca o floretă întinsă de o mână întărâtată şi fricoasă.

– Codicilul spune numai că în partea cuvenită dumitale să intre casa din Bd. Daumesnil. Nu că ţi se cuvine peste quotitate.

Am fost pur şi simplu uimit. Dar mânios nu eram.

– Cum, unchiule, când acolo scrie „las anume”, adică: las îndeosebi?

– Tocmai pentru că scrie „anume...”. Dacă n-ar fi scris „anume”, atunci ai fi avut dreptate, evident.

Mama, surorile, toţi cei de faţă erau surprinşi până la nedumerire de noua interpretare şi cred că toţi, în sinea lor, au repetat: au dreptate cei care-l cred fenomenal de deştept pe Nae ăsta. Pe cât de neliniştit era el (tremura aproape şi nu ştiu de ce, pentru că în momentul când vorbeam nu avea să se decidă nimic), pe atât de calm eram eu. Cred că mi-am apărat totdeauna foarte abil interesele, cu multă voinţă, dar niciodată cu pasiune şi cu panică.

– Ce crezi dumneata că l-a îndemnat pe unchiul Tache să-mi lase casa?

– Ca s-o păstrezi în amintirea lui... Scrie acolo... n-ai văzut şi dumneata? şi-mi arăta, vag, copia testamentului.

– Bun... de acord... va să zică nu mi-o lasă, în voia mea, să mă folosesc de ea... aproape că îmi impune s-o păstrez... Dar casa e aproape cât jumătate din quotitatea celorlalţi. Ce mi-ar rămâne mie atunci? Ca să o pot valorifica aşa cum vreau?

– Nu ştiu – şi privea înverşunat în podea – dar se vede că a ţinut „anume” – şi apăsa cuvântul – ca să cadă în lotul dumitale casa... pentru că erai favorit.

Am început să râd.

– Ciudat mod de favorizare acesta de a-mi înjumătăţi partea cuvenită.

– Nu mă priveşte. Eu atâta ştiu, că fac proces.

E adevărat că tocmai dorinţa unchiului Tache de a preciza punând accent pe acest „anume” ducea la confuzie, ceea ce nu mi se părea tocmai surprinzător, căci ştiam că adesea excesul de precizare duce la confuzii – e asta una din ciudăţeniile logicii – şi, de altfel, cred că, de pildă, Kant intenţionat recurge la prea mari precizări, care-l fac uneori aşa de greu de citit.

Deputatul era din ce în ce mai descompus de îngrijorare şi mânie. Se plimba prin casă agitat, invocând anapoda devotamentul, cinstea, spiritul lui de sacrificiu. Era de o disperare penibilă. Îl priveam liniştit, ca pe un obiect de studiu, netulburat de teama de a pierde mai bine de o jumătate milion aur – deşi îmi dădeam seama ce însemna asta în viaţa mea. Semăna în clipa asta cu filozoful sceptic şi detaşat de lucruri, cu blazatul care nu lua în serios nici o catastrofa, nici o drama, pe care îl ştiau cititorii gazetelor, tot atât de puţin cât seamănă cu portretul dăruit de o actriţă admiratorilor ei fotografia instantanee făcută pentru paşaport.

Peste câteva zile a şi început acţiunea juridică. Spre nedumerirea mea îndurerată, mama şi surorile mele au trecut de partea lui şi au pornit acţiuni paralele.

Dar asta n-a fost ultima surpriză a acestui testament. Nevastă-mea, cu ochii ei albaştri şi neprihăniţi, a intervenit în discuţie cu o pasiune şi o îndârjire de care nu o credeam în stare. Riposta indignată, ameninţa, cu un fel de maturitate care mă jignea oarecum.

– Fată dragă, te rog nu mai interveni... lasă-mă pe mine să mă descurc singur.

Mă privea uimită, şi decolorată.

– Cum asta? Dar nu vezi că toţi vor să te înşele... Pentru că eşti prea bun...

Aş fi vrut-o mereu feminină, deasupra discuţiilor acestea vulgare, plăpândă şi având nevoie să fie ea protejată, nu să intervină atât de energic, interesată.

– Nu te înţeleg deloc, dragul meu; la şedinţele de seminar, la Universitate, discuţi cu patimă şi te cerţi cu toată lumea, pentru că susţine că nişte celule, acolo, mor sau nu, iar aci, când discuţi cu el, te laşi atât de moale.

Mă cuprindea o nesfârşită tristeţe văzând că nici femeia asta, pe care o credeam aproape suflet din sufletul meu, nu înţelegea că poţi să lupţi cu îndârjire şi fără cruţare pentru triumful unei idei, dar în acelaşi timp să-ţi fie silă să te frămânți pentru o sumă, fie ea oricât de mare, să loveşti aprig cu coatele. Am ştiut, mai târziu, că aveam o reputaţie de imensă răutate, dedusă din îndârjirea şi sarcasmul cu care-mi apăram părerile, din intoleranţa mea intelectuală, în sfârşit.

Toţi, judecând după ei înşişi, aveau aerul să spună: dacă atunci când n-are vreun interes material e atât de pătimaş, ce trebuie să fie atunci când îi sunt interesele ameninţate? Am consultat doi dintre cei mai reputaţi membri ai baroului, care mi-au spus că dreptatea e de partea mea şi că voi câștiga negreşit procesul. Între timp, ca să-şi justifice cel puţin ei înşişi pornirea împotriva mea, ai mei, toţi de acord cu unchiul, mă decretau lacom, egoist, lipsit de caracter şi povesteau împrejurări din viaţa mea care ar fi justificat asemenea opinie. Ne-am întâlnit cu prilejul parastasului şi abia de am schimbat câteva vorbe tot timpul.