Soseşte din urmă colonelul, greoi şi masiv.

– Gheorghidiule, vino cu oamenii după mine.

Vrea să sară gardul unei grădini, dar gardul se prăbuşeşte sub greutatea lui. O iau la fugă după el, şi oamenii după mine, peste răsaduri de varză albăstrie şi de morcovi. Ghetele subţiri de şevro se încalţă cu pământ ca nişte galoşi. Om de cincizeci de ani, colonelul aleargă cu paşii mari, care fac să sară pământul farâmiţos în dreapta şi în stânga. Mă întreb în fugă dacă toţi oamenii au baionetele puse. Toată priveliştea cu linii subţiri, desenate ca în estampele japoneze, în zori a devenit viu liliachie. Înţeleg că vom înconjura târgul ca să dăm un „atac de flanc”. Călcăm prin albia unui pârâu până la genunchi, dar nu simt nici urmă de umezeală. Îmi trec limba peste buzele arse ca de o spuzeală. Intrăm într-o livadă şi după ce am alergat prin ea, începem urcuşul unei coaste. Înţeleg şi mă îngrozesc. Stă deasupra noastră, ca o cetate de sute de metri înaltă, prăpăstioasă, Măgura Branului. Pornim la asaltul ei, mereu în fugă, târând după noi coloana care şi-a pierdut, peste garduri şi pârâu, forma. Ne-au văzut şi începe miorlăitul lung al gloanţelor. Aud în urmă vaiete: primii căzuţi... Mă emoţionează abstract, ca un număr etichetat de muzeu. „Primii răniţi în acest război.” Gâfâi, îmi arde gura... Mă abat, tot din fugă, şi culeg din merele scuturate, cine ştie, trântite de gloanţele care lovesc în trunchi

Îi văd acum pe cei de sus ca pe parapetele şi balustradele unui castel medieval, dar alergăm mereu urcând spre ei, toţi după colonel, de parcă ne-am ţine de mână. Ajungem într-o parte unde peretele e atât de drept şi înalt, că nu mai pot trage nici ei. Comunicăm în urmă: „Regimentul se adună în unghiul mort”.

Iată-ne pe toţi, mai mult îngrămădiţi, ca într-un repaos tihnit în livadă. A răsărit soarele peste câmpul de luptă. Deasupra noastră e peretele Măgurii cu stâncile lui, dar înapoia noastră spectacolul e neasemuit. Ca într-un tablou istoric vin din ţară, paralele, coloane de soldaţi. Pe şosea şi peste livezi. Vine şi artilerie, vin şi căruţe. Acum trage pe deasupra capetelor noastre artileria austriacă. Numai două tunuri, care ajung însă departe înapoi, spre vama, şi lovesc pare-se în plin. E uimitoare această punere cu mâna, acest braţ nevăzut, întins înalt pe deasupra capetelor noastre, care cade acolo, poate la opt-nouă kilometri, precis ca un pumn.

Ziua aceasta, pe care n-o mai aşteptam, e altfel pentru mine. Parcă sunt într-un peisaj nelumesc. Simt ce trebuie să simtă morţii când străbat livezile şi plaiurile văzduhului. E parcă mai uşoară lupta ziua. Oamenii s-au înviorat cu toţii. Sunt sigur că o să mor, dar prefer să-mi aleg singur moartea. Acum înţeleg de ce întotdeauna condamnaţii au avut preferinţe între cap tăiat, spânzurătoare, împuşcare. Am şi eu acum preferinţe. Vreau să provoc admiraţia sfioasă a camarazilor, singurii care există acum real pentru mine, căci tot restul lumii e numai teoretic. Aşa cum cei care mergeau la ghilotină preferau, în loc să urle de durere, să ia atitudini. I-am văzut pe camarazii mei ce sensibili sunt şi voi continua. Mă gândesc în treacăt că mâine seara cei de acasă ar putea afla, din ziare, că m-am purtat uluitor, aşa cum mă gândeam uneori înainte de război (vis de băiat care vrea să se facă mare actor), dar acum, şi admiraţia, şi ura lor îmi sunt şterse, indiferente. Declasaţii în societate, sau chiar numai cei ocoliţi într-un salon, încep să aibă un orgoliu de izolaţi, de nedreptăţiţi, care caută să transforme excluderea în avantaj. Oamenii de aci împărtăşesc destinul meu şi a trebuit un neînchipuit concurs de întâmplări ca să fim toţi aci, care suntem, adunaţi pe fire deosebite, în clipa hotărâtoare. Stăm aproape două ore aşa. E răcoritor ce sentiment de încredere îţi dă superioritatea pe care ai tăi o au asupra inamicului. De vreme ce tu tot mori, e ciudat, dar preferi să fie când ataci şi nu când fugi. Cred că senzaţia aceasta împacă un sentiment fundamental: atacând, îţi alegi tu, parcă, moartea: urmărit de altul şi ajuns din urmă, moartea ţi-e impusă. Eşti în clipa morţii, în întâiul caz, un sinucigaş, în al doilea un ucis, şi încerci toate sentimentele celui asasinat. V-aţi întrebat, de altfel, ce s-ar întâmpla cu un om care are intenţia să se sinucidă, dacă în aceeaşi clipă cineva ar voi să-l asasineze? Acum când văd batalioanele noastre venind peste plaiuri şi dealuri, mă gândesc îndeosebi la sentimentele pe care le încearcă, privind, mai ales ei, cei cu care luptăm. Sublocotenentul Popescu, camarad de companie, mănâncă mere.

– Gheorghidiule, cum o fi ţara asta, când nu e război?

Ar fi simplu să ţi-o imaginezi fără soldaţi, dar ei fac azi esenţa acestui peisaj, încât nu-l poţi gândi fără ei, cum nu poţi gândi a patra dimensiune în natură. Soarele e acum deasupra dealurilor, care poartă dreptunghiuri de pădure negre, golurile de topaz ale păşunilor şi, ici-colo, vile verzi cu acoperişurile roşii de ţiglă, care-ţi dau impresia că eşti în străinătate.