...Într-o noapte, pe când crivăţul gemea şi-şi făcea de cap, urechea ţăranului desprinde din faşa celor friguri urlet de fiară. Se strecurau urletele celea prin sticla ferestrelor, pe sub căptuşeala uşilor, prin muţenia pereţilor de lut. Au început a bate câinii, vitele se frământau în grajduri, sforăind şi mugind a groază, s-au trezit sugacii şi-au prins a scânci prin leagănele lor.

Haitele însă, cum au luat câmpia de la o margine, au călcat-o sat cu sat, aşa că nu mai era chip de scăpare. Goniţi de foame şi frig, lupii clănţăneau pe acoperişurile grajdurilor, se încăierau ei înde ei, se hârjoneau prin ogrăzi, pe după case, apoi, parcă împăcându-se, se făceau a se duce în drumul lor şi, cum inima bietului ţăran începea a-şi veni la loc, dihania se apropie pe nesimţite de pragul casei şi zgreapţănă cu gheara scândura uşii, aşijderea unei pisici degerate ce se cere la cald.

- Ia măi nevoie!

Fireşte, se întâmpla şi mai înainte să coboare iarna lupii de prin munţi, şi ei porneau valvârtej peste sate, dar oamenii, mai cu o furcă, mai cu o ghioagă, mai cu o sudalmă, de bine, de rău, îşi apărau avutul. Ştiau de undeva cam pe când aveau să năvălească haitele şi ba uitau o furcă în tindă, ba o ghioagă în ungher, ba lăsau un început de ciudă să treacă de azi pe mâine.

... Ajunşi stăpâni pe-o lume blândă, visătoare, lupii nu se mai puteau ogoi. Săreau peste gard dintr-o ogradă în alta, se căţărau pe suluri de zăpadă, smulgeau cu colţii paie din streaşină, se iţeau prin ochiurile ferestrelor rămase neîngheţate să vadă câţi or fi acolo în casă.

...Rămase faţă în faţă cu destinul, satele se pierd rând pe rând în furtunile iernii, şi casele se lasă la fundul omăturilor, şi oamenii sărăcesc cu duhul, picurând gârboviţi, neputincioşi pe lângă vetre.

Frica - iată unul din duşmanii de căpătâi ai existenţei umane. Frica îl macină, îl stinge, îl prosteşte pe om, şi cel care până mai nu demult le înfrunta uşor pe toate, acum, deodată, începe a se lăsa pe tânjală. Că, ziceau cei deştepţi şi fricoşi, dacă scris îţi este s-o tragi, ai s-o tragi până la urmă.

Presentimentul declinului fatal se ţine de noi de când ne ştim pe lume. Şi tot aşa, casă cu casă, sat cu sat, fie ce-o fi, şi-a zis Câmpia Sorocii. De ne este scris să pierim, vom pieri.

Dacă, fireşte, între timp nu se va isca o minune cerească...

Domnul însă a vrut să se mai facă o minune, şi iată că într-o dimineaţă, o bătrânică din Satul Mare se pomeneşte că nu mai are cu ce face focul. Şi s-a supărat atunci mătuşa. S-a supărat pe sine însăşi.

Împreună cu pădurea, mătuşa a devenit şi mai curajoasă. A adunat o legătură de vreascuri - nici prea mare, nici chiar mică, aşa ca s-o poată ridica de jos când se va opri să se odihnească.

Şi tot bodogănind de una-alta, ca să-şi scurteze din drum, se pomeneşte deodată cu o dihanie spintecată zăcând de-a curmezişul pârtiei.

Mai aburea, şi sângele stropit pe omăt nu îngheţase încă.

- Aracan de mine şi de mine...

Mătuşa lăsă legătura cu vreascuri jos pentru a-şi face semnul crucii… Ceva mai la deal, de sub omăt se arătau rămăşiţele unei colibe dărâmate… Sânge în colibă, sânge pe după colibă, sânge picurat, depărtându-se în lungul văii, spre pădure, iar una din dihănii, după cum s-a mai spus, a rămas pe veci să zacă la picioarele mătuşii.

Cutremurată de cele întâmplate, mătuşa a aruncat legătura cu vreascuri în tindă, dar n-a mai avut când face focul. Degerată bocnă cum era, a cutreierat satul casă cu casă, înştiinţând lumea că, iată, dat-a Domnul şi li s-a venit de hac lupilor.

... Miţele celea roşcate au pus la mare încurcătură întreaga câmpie. Mă rog, lumea visase la o minune, cerul minune le-a trimis, dar de când, mă rog, minunile poartă cojocel şi încă unul cu miţe roşcate?! Iar dacă nu a fost minune cerească la mijloc, atunci cine este el, apărătorul bătrânelor ce se întorc de la pădure cu sarcini de vreascuri în spate?!

Peste alte câteva zile, nu departe de Satul Mare a mai fost rănită o lupoaică, iar nu mult după aceea, pe iazul cel mare de lângă Boianca, alte trei fiare zăceau potolite pentru totdeauna.

Mai spre primăvară, când grijile pământului au început a-i coborî de pe cuptor pe marii cugetători ai sărăciei, doi nuieluşeni se întorceau într-o noapte de la Pământeni, de la iarmaroc...Fiind noapte târzie, şi ei, ameţiţi cum erau, ce şi-o fi zis: s-o luăm, bre, pe de-a dreptul. Omăturile, de cum a întors-o spre primăvară, zăceau grele, îndesate, aşa că piciorul nu se mai prăbuşea la fiece pas.

Drumul spre casă e unul din cele mai frumoase drumuri pe lume, şi veneau cei doi cumătri veseli şi binevoitori cum nu se mai poate. Vânt slăbuţ, frig puţin, mai mult răcoare decât frig şi, în tot lungul, în tot largul cerului - o lună plină cât un chip de fată mare. „I-i-i-i, s-am avut o cărăruşă Pân la mândruliţa-n uşă...”

Ş-au tot mers cei doi nuieluşeni frumos şi bine, mai cântând, mai pălăvrăgind de una-alta, iar când să iasă din Valea Cuboltei, se pomenesc cu trei perechi de lumânări aprinse pe-o muchie de deal. Peste fiecare pereche de lumânări - câte două urechiuşe aţintite, iar ceva mai jos, dihăniile se lingeau pe bot la vederea marelui ospăţ ce-i aştepta.

- Doamne, scapă-ne, că altul n-are cine ne scăpa!...

Nuieluşenii îşi făceau în mare grabă cruce, îşi luau iertăciune de la rude, de la vecini, de la cei de acasă, căci, pesemne, atâta a fost să fie al lor, dar stai-stai-stai.

Se pare că prea devreme au luat-o ei cu bocitul. Ceva li s-o fi năzărit lupilor, căci, de unde erau gata să se repeadă, prind a scurma omătul cu labele, hârâie fioros într-aiurea. Apoi au stat nemişcaţi, frunzărind cu botul vântuleţul ce adia uşor din vale.

Mirosea a luptă grea, a luptă pe viaţă şi pe moarte mirosea vântuleţul ce venea din fundul văii. Lupii urlă, clănţănind a mare disperare, scormonesc omătul cu labele, însemnând locul unde-şi vor îngropa duşmanii, dar toate erau în zadar...

De sub o poală de pădure, pe valea Cuboltei, venea încet şi ostenit marele duşman al haitelor sălbatice. De departe părea mai mult o pată, o umbră, şi venea umbra ceea oarecum abătută, întristată de marile urâţenii ale acestei lumi.

Pe măsură ce se apropie, pata începe să semene ba cu un lup, ba cu un dulău voinic de munte, dar peste toate asemănările dăinuia ceva măreţ, nepământesc.

Venea cu botul pe jos, citind urme cine mai ştie ale cui. Grumaz voinic, călit în lupte, trup lung de viţel. Picioarele însă îi erau lungi şi subţiri, ca de ogar, şi din depărtare nici că se vedeau, lăsând o ciudată impresie că javra nu atât merge cât pluteşte peste câmpurile albe.

Atâta vreme cât luna bătea din plin, lighioana din lungul văii era de-un cărămiziu deschis, roşcat, dar cum luna dădea în nori, se întuneca şi ea, ajungând aproape neagră. Odată cu culoarea blănii, părea că i se schimbă şi năravul. Tot grozăvindu-se şi clănţănind, cei trei lupi, când au văzut că asta nu merge, au prins a da binevoitor din coadă, mă rog, atât cât le permitea demnitatea.

Dar - ţi-ai găsit! Avea ce avea javra cu neamul lupilor, căci, cum pornea pe urma lor, soarta le şi era pecetluită. Văzând cum vine şi vine peste dânşii, lupii până la urmă au rupt-o fuguţa spre pădure, dar, hei, de unde, că javra le-a luat-o înainte. Venea pe de-a dreptul, tăind deal şi vale, venea ca o pedeapsă cerească, venea ca o săgeată de foc.

Să fi durat întreaga bătălie două-trei minute, nu mai mult. Un ghem de blănuri sure, încinse cu o curea roşcată, schelălăia, clănţănea, horcăia, cotilindu-se pe-o coastă de deal. Cum a ajuns ghemul în vale, totul a şi sfârşit. O fiară a rămas să zacă pe omăt nemişcată, alte două, şchiopătând, se duceau ca din puşcă spre pădure.

O biruinţă deplină, totală, dar jivina nu se putea linişti. Stătea cu botul aruncat înainte, spre pădure, urmărindu-i pe cei doi nenorociţi. Să-i ajungă din urmă, să-i ierte?

I-a iertat. După care, ostenită, întristată, s-a dat ceva mai la o parte, şi-a ales un locuşor, s-a ghemuit colac, însăilându-şi blana cu vârful limbii, pentru că, după cum bine se ştie, orice biruinţă lasă semne adânci pe trupul biruitorului.

Cutremuraţi şi plini de recunoştinţă, cei doi nuieluşeni au scotocit prin traiste, adunând câte-un pumn de mălai, au pornit spre javră cu poclon, dar salvatoarea s-a tupilat, s-a zburlit, arătându-le un bot însângerat, tivit cu două rânduri de colţi.

- Măi! De salvat ne-a salvat, da de ştiut nu vrea să ne ştie!...

Treziţi cu desăvârşire din ameţeala vinului, nuieluşenii au ocolit apărătorul pe departe şi, cum au luat-o spre casă, nu s-au mai uitat în urmă până au ajuns în ogrăzile lor.

Şi-o mai fi fost, pesemne, ceva la mijloc, căci nu voia să dea ochii cu lumea. Zilele rătăcea prin păduri, nopţile cutreiera câmpia şi numai rareori, când se muta cu traiul dintr-o pădure în alta, putea fi zărită aşa, pe la apusul soarelui, urcând o sprânceană de deal, cu pas de fiară slobodă, stăpână pe sine şi pe zodiile sale. Venea încet, de una singură, îngândurată, şi mersul cela al ei aducea, nu se ştie cum şi prin ce fel, a vers, a cântec, căci era cu adevărat o făptură Dumnezeiască pe un pământ Dumnezeiesc.

Nu ţinea însă la supărare, căci mai trecea o vreme şi iar se arăta la o margine de sat. O ademeneau, nu se ştie prin ce fel, glasurile oamenilor, îi plăcea să asculte ore la rând zarva ceea sonoră ce pluteşte zile întregi peste satele noastre, astfel încât uneori nici cerul, nici soarele nu se mai văd de atâta vorbărie. Cuvântul însă, oricât de plat, oricât de banal ar fi, este, în fond, o minune, purtând în sine pecetea unui suflet care contribuie şi el cum poate la acel schimb de energii şi informaţii ce se numeşte matca spirituală a unui neam.

Să ne fi ghicit ea limba, graiul, stând acolo, pe muchia ceea de deal? S-o fi prins vreunul bun de glume în laţul pătăraniilor sale, căci, slavă Domnului, la muncă nu prea, dar când e vorba de palavre, poţi într-adevăr spune că nasc şi la noi, în Moldova, oameni.

Oricum, s-o fi petrecut ceva acolo în sufletul ei, căci de la o vreme a început să i se facă dor de casele date cu var, încinse cu brâie de sineală. Se întâmpla să răsară uneori şi noaptea la o margine de sat, dar, pentru că noaptea oamenii îs mai mult prin case şi satele-s pustii, vietatea venea tot mai aproape, după care a început a trece satele din capăt în capăt.

Se vorbea, de-o pildă, că javra a fost crescută la o stână. Cu toată marea lor tovărăşie, se întâmplă, rar de tot, dar se întâmplă să-şi alunge ciobanul câinele de la stână. O fi lăsat cândva turma în seama ei, şi biata javră n-a păzit-o bine; o fi scăpat lupii în ocol şi, alungată de stăpân, umblă de se răfuieşte cu foştii săi duşmani.

Prin alte sate se zicea că lighioana nici nu este câine. E pur şi simplu o lupoaică - una care a tot prădat cât a putut prin câmpie, dar, într-o bună zi, ce i-o fi venit, că s-a răsculat şi a pornit cu mare război împotriva semenilor săi.

Auzi dumneata, până ce stătea lumea, împletind scorneli şi snoave fel de fel, minunea cerească, într-o bună zi, urcă dealul cel mare, intră în ograda unui omulean, dându-i binevoitor din coadă, se cuibăreşte pe un braţ de paie şi rămâne să păzească sărăcia oamenilor ceia.

O vreme ba se arată, ba iar se pierde prin nişte rarişti, şi iat-o, în sfârşit, ieşind pe-o basma verde de semănătură de toamnă. Vine cât vine, apoi se opreşte, ridică botul, stă neclintită, de parcă ar fi ascultat glasul cuiva. Apoi, deodată, îi zăreşte pe cei doi tinerei lângă o frumoasă portiţă de salcie.

- Poate să-ncuiem portiţa şi s-o şterpelim?

- De ce adică am face noi una ca asta?!

- Ca să nu ne rupă bucăţi.

- Taci din gură, fa, că, dacă vrei să ştii, suntem neamuri.

- Cum adică?

- Şi noi i-am lăsat pe-ai noştri ca să ieşim la slobodă, şi ea i-a părăsit pe-ai săi ca să plece în lume. Şi noi singurei, şi ea singurică. Iară cei prigoniţi şi singurei, de când lumea, se duc în musafirie unii la alţii.

- Şi dacă se repede la noi?

- Eşti cu mine, nu te teme. Ţine-te bine de stâlpul cela, că iaca am şi eu un stâlp. Stăm bine şi frumos, fiecare lângă stâlpul lui. Bună ziua, bună ziua, ce mai faceţi, mulţumim, slavă Domnului, ’neavoastre ce mai faceţi, şi tot aşa, încetişor.

- Taci, măi, că mi se face rău de glumele tale.

Groaza pădurilor vine încet, tăind semănături, tăind câmpuri, tăind arături, şi tot vine şi vine la căsuţa de pe dealul cel mare. Suflă greoi, adânc, trage cu ochiul în lături. Ba-şi ascunde, ba-şi arată colţii, gata fiind în fiece clipă să sară. Firea ei hărţăgoasă, bătăuşă te îndeamnă să cauţi un ciomag, o coadă de furcă ceva, dar nu se poate, vai, nu se poate, căci era minune cerească, mândria întregii câmpii, cugetul unui neam întreg o luase sub înalta sa ocrotire.

Avea totuşi lighioana simţul bunei-cuviinţe. Era de-a mirării de unde l-o fi moştenit, cum de l-o fi păstrat prin cele multe lupte sângeroase prin câte a trecut, dar hotărât că-l avea. Cu cât se apropia de casa omului, i se netezea blana, i se pleca smerit botul. Ochiul i s-a făcut mai îngăduitor, suflarea mai potolită.

Onache stătea după un stâlp. Tincuţa - după celălalt, şi pentru că portiţa făcută în ziua ceea rămăsese deschisă, javra a trecut printre cei doi stâlpi, de parcă ar fi primit botezul, de parcă ar fi părăsit o lume pentru a intra în alta. În bătătură s-a oprit, căutând ceva. Ştia ea cam ce se cuvine să fie în ograda unui bun gospodar, dar, vai, gospodarii erau încă tineri, nu dovediseră să agonisească nimic din cele ce-ar fi putut să-i prindă bine unui câine.

În cele din urmă, s-a oprit lângă mănunchiul de paie adus pentru mestecat lutul. Urcată pe grămăjoară, a prins a se tot roti în jurul cozii sale şi s-a tot învârtit aşa, până când şi-a făcut un culcuş de toată frumuseţea. În sfârşit, s-a adunat colac, cum le place câinilor să doarmă.

Părea că mii de ani a tot venit ea, trecând cine ştie prin câte, până să ajungă la această casă, la aceşti oameni, cărora sortit le-a fost să devină stăpânii ei. Geamătul cela, deşi a scuturat-o împreună cu grămăjoara de paie, dar a slobozit-o, a uşurat-o de povara nesfârşitelor sale pribegii, după care şi-a închis ochii şi în aceeaşi clipă a adormit.