Se zice că, odată, pe când era încă copil şi păşteau vacile, coceau bostani acolo sub pădure şi, pentru că unul Haralampie (în unele variante Halarambie) s-a dovedit prea lacom, nerăbdător, repezindu-se primul cu mâna în foc, Onache i-o fi strigat: „Stai, măi, buliharule!” S-au luat la bătaie, s-au încleştat rău, până ce s-o oprit un om ce tocmai trecea cu trăsura pe acolo şi-o coborât ca să-i despartă. Sara ceea, toată Ciutura discuta încăierarea dintre cei doi. De la ce s-au luat? De la aceea că Onache i-a zis lui Haralampie: „măi, buliharule...”

Ciuturenii n-aveau nimic împotriva încăierărilor ca atare. Se discuta dacă se potriveşte ori nu porecla. Spre cumplita lor uimire, Haralampie acela, într-adevăr, prin ceva se asemăna cu acea pasăre răpitoare. Pui de găină nu fura, dar ochiul lui veşnic secera prin lături, căutând pe ce s-ar mai putea pune mâna. Trecând de la copil la părinţi, s-a observat cu uimire că şi lor le cam seceră ochiul în lături. Porecla a fost încetăţenită şi, oricât ar părea de ciudat, neamul cela până în ziua de azi poartă porecla unui copil trimis cu vacile.

- Păzea, măi, cu drăcuşorul ista, şi-au zis ciuturenii, tot căutând, în fel şi chip, cum ar putea el fi dat la brazdă.

Maidanul din mijlocul satului era duhul, vatra caldă a tuturora. Acolo de zilele mari se făcea joc, când nu era sărbătoare veneau bătrânii să ţină sfat, iar încolo, se jucau copiii pe maidan de dimineaţă până sara. Fireşte, culmea tuturor jocurilor era trânta. De la mic şi până la mare, toţi au fost, erau sau visau să fie cei mai buni la trântă.

Oricât ar părea de ciudat, Ciutura, sat aşezat care îşi avea grijile sale, urmărea cu coada ochiului trânta copiilor de pe maidan. Când se luau piept la piept Onache cu prietenul său Haralampie, zis Buliharul, iară ei se trânteau mai în fiece zi, ciuturenii lăsau totul baltă şi veneau să vadă care pe care.

- N-aşa, măi, n-aşa! Ia-l de subţiori, pune-i piedică şi dă-l pe spate, nu aştepta să-ţi pună el piedică! Repezi-l şi jos cu el!!

Toate aceste sfaturi însă erau adresate lui Haralampie. Guralivul cela cu zicale după ureche trebuia buşit la pământ aşa, ca să-i zboare toate zicalele de acolo unde le aduna el. Ostilitatea consătenilor făcea din Onache un luptător în toată puterea cuvântului. Fără prea multe opinteli îşi culca prietenul la pământ, neuitând să le spună celor din jur:

- Când v-a mai veni ceva în cap, nu uitaţi să treceţi pe la noi...

- Om trece, nici o grijă, să mai creşteţi oleacă.

Au crescut. Şi-a venit vremea fetelor mari, vremea flăcăilor. Ciuturenii, oameni încăpățânați, voiau să ştie din timp cine cu cine ar putea să se înrudească. Deci, cu toate grijile şi necazurile lor, nu uitau să urmărească cu coada ochiului care dintre flăcăi şi cui îi ţine furca la şezătoare. Apoi, după şezătoare, se duce fata acasă petrecută de cel care i-a ţinut furca, ori altcineva o petrece şi o ţine de vorbă?

Guralivul cela de Onache, bucşit cu snoave şi pătăranii fel de fel, umbla de la o şezătoare la alta, sucise mintea celor mai alese fete şi trebuia cumva dat la brazdă.

- Nu fi prost, măi Haralampie!

- Dacă nu-s prost.

- Cum nu eşti prost! Sară de sară ţii tu furca Rodicăi celea a dascălului, o petreci acasă bun frumos, dar după ce ajungi tu acasă, dracul cela de Onache se întoarce, o scoate pe Rodica în prag şi o ţine de mijlocel cât îi place. Şi tu, prostul de tine, în loc să-l pândeşti într-o sară, să-i tragi o ciomăgeală bună...

Haralampie l-a pândit, s-au bătut ei acolo cât s-au bătut, dar mai apoi a ieşit din casă tatăl Rodicăi, care era dascăl la biserică şi un voinic care nu se mai află. I-a prins de câte-o aripă, i-a luat în casă, i-a pus să se spele, căci erau cu mutrele însângerate. Apoi a adus un ulcioraş de vin, dar le-a cerut ca mai întâi să se împace. Şi ei s-au împăcat, iar după ce au cinstit vin, pentru a-i face plăcere Rodicăi şi părinţilor, s-au luat fraţi de cruce, schimbându-şi cămeşile în văzul tuturora.

După ce-au tot holteit şi şi-au făcut de cap cât au putut, cei doi fraţi de cruce au hotărât că, pentru a nu mai lăsa satul să-i ațâțe pe unul împotriva altuia, se însoară amândoi în câșlegile de iarnă, într-o singură duminică. De obicei, însurăţeii rămâneau să trăiască o vreme împreună cu bătrânii, dar ce căsnicie e pe-o laviţă, într-un ungher, în văzul şi auzul tuturora?!

- No, şi-au zis cei doi prieteni, că noi ne ţinem pe lângă bătrâni până în primăvară, da cum începe a se zbici, ieşim din sat şi ne facem case pe dealul cel mare, la slobodă.

Lut şi lemn, mă rog, cât vrei, dar nevoia cea mare a ciuturenilor erau locurile de casă în vatra satului, pentru că satul, înghesuit la încheietura celor două dealuri, se ajungea streaşină cu streaşină. Se vorbea de ani de zile că, iaca, ar fi bine să ieşim în câmp, dar pentru a ieşi în câmp trebuia să ai curaj, să poţi rezista în singurătatea împrejurimilor.

- Atâta pagubă! zicea Onache, că vânturile de pe dealul cel mare au mai multă minte decât babele din Ciutura!

Hotărârea nestrămutată a lui Onache te punea pe gânduri. Fiece sat are, într-un anumit fel, sentimentul de proprietate asupra tuturor membrilor comunităţii sale. Şi dacă satul nu l-a putut da la brazdă atâta timp cât îl avea la îndemână, îi va mai putea el băga minţile în cap atunci când va fi departe? Păi, ajuns la slobodă, guralivul cela poate face tot satul de râs!

Trebuia cumva de aflat ce are el de gând să facă acolo, pe dealul mare. Noroc că Tincuţa, tinerica lui nevastă, era o fire deschisă, care tot ce are pe suflet pune pe masă. Pentru început, zicea Tincuţa, Onache vrea să-l ieie pe Haralampie de vecin, să nu le fie acolo urât, iar mai apoi, o să tot scoată din sat casă cu casă, împărţind satul în două. Şi celor din vale le va fi mai bine, mai slobod, şi lor acolo în deal nu le va fi rău.

Aha, şi-a zis Ciutura. Sciziune. Dezbinare. Rascol. Un sat tăiat în două e ca şi cum nu ar mai fi. Aşa ceva nu putea fi admis. Pe de altă parte, cum îl poţi opri pe omul care s-a însurat şi îşi face casă acolo unde-i convine? Satul se chinuie, se frământă. Măi, nevoie cu Onăchel acela! Iaca, nu l-am dat la brazdă la vremea lui, şi avem bucluc cu dânsul.

Ruptura dintre cei doi fraţi de cruce s-a produs brusc şi a căzut chiar în săptămâna cea mare. De unde până la nuntă erau înţeleşi să meargă în primăvară, pentru a-şi alege loc de casă, iată că de cum s-a luat omătul, Haralampie îl tot poartă pe Onache cu vorba. Nu ne ducem azi, ne ducem mâine, iar pe mâine avem treabă cu tata la moară, aşa că mai bine poimâine.

Băiat bun şi tovarăş de credinţă, Onache s-a tot lăsat dus de nas până ce, într-o bună zi, Tincuţa a prins prin sat capăt de vorba că Haralampie acela de acum şi-a ales loc de casă, dar nu pe dealul cel mare, ci pe dealul cel mic. Au săpat lut, l-au rotunjit într-o călcătură, mâine-poimâine vâră caii, numai ce vezi că au şi făcut lampaci, pe când ei, proştii, stau de aşteaptă.

Mirat cum nu se mai poate, Onache iese din sat şi porneşte pe-o cărăruie spre apus, pe dealul cel mic. Pământ gras, loc frumos, dar nu-i pica lui la inimă dealul ista măcar tu mori. De acum, zicea el, dacă să ieşi din văgăuna ceea, încaltea să ieşi pe un deal mare.

Pe-o margine de drum, între sat şi pădure, se lumina o roată mare de lut proaspăt şi, când se apropia Onache, Haralampie tocmai bătea în mijlocul lutăriei un par să aibă de ce lega frâul cailor, atunci când vor mesteca lutul pentru casă.

- Doamne-ajută, a zis Onache şi a vrut să mai adauge o glumă, cum îi era obiceiul, dar i s-a oprit un nod în gât.

- Să creşti mare, i-a răspuns tatăl lui Haralampie, descărcând paie dintr-o căruţă. Înfigea furca cu atâta energie şi răutate, de parcă nu nişte rugumături de paie, ci un balaur cu şapte capete zăcea la picioarele lui.

- Parcă era vorba, măi Haralampie, să mergem împreună...

- Dacă pe mine, măi Onăcheş, nu m-o făcut mama ca să vă ţin de urât acolo pe dealul mare.

- Fraţii de cruce, măi Haralampie, îşi ţin de urât unul altuia pe rând, atunci când îi prinde urâtul. Pentru asta şi se iau fraţi de cruce.

Haralampie, ocupat cu parul, nu a zis nimic, însă a dat de înţeles că va răspunde. Terminând lucrul, a înfipt toporul în creasta lemnului, ciufulită de muchia toporului, şi, asudat cum era, şi-a scos cămaşa şi, dezvelit până la brâu, a venit de i-a întins-o tăcut lui Onache.

Era, pesemne, o scenă pregătită din timp. Buliharul cel bătrân nu mai înfigea furca în balaurul de sub picioare. Urmărea ţintă cum îşi va îndeplini fiul rolul său, cum va fi, în cele din urmă, doborât acel guraliv al satului ce tot umblă cu zicale după ureche.

Luat pe neaşteptate, Onache, pentru a se aduna cu firea, a prins a cerceta cu multă atenţie cămaşa.

- Nu te teme, n-are păduchi, a zis Buliharul cel bătrân.

- Să vedem, să vedem, făcu pe gânduri Onache. Să vedem.

Apoi, după o lungă tăcere, oftă a pagubă.

- Nu mi-ai purtat-o bine, măi Haralampie. Ruptă subţioară, cu poalele destrămate, fără doi nasturi. Aşa se poartă la voi cămeşile?

- Dă-mi-o pe-a mea, să vedem cum se poartă ele la voi.

- Apoi, dacă chiar ţi-i dor şi vrei s-o vezi, fă un drum până în dealul cel mare....

- Să mă duc eu până încolo după cămeşa me?!

- Eu cum am venit după a me?

S-a întors şi a plecat fără a le zice „sănătate”, şi nici ei nu păreau dispuşi a-i dori drum bun.

Vai, cât de simplu, cât de banal, cât de urât sfârșesc deseori la noi marile prietenii!

... Întors în Ciutura, Onache şi-a luat-o pe Tincuţa, au urcat pe dealul cel mare, şi de-acolo, adresându-i-se dealului mic, a zis:

- O să fiţi bogaţi, măi Buliharilor, o să aveţi de toate, dar n-o să aveţi suflet, şi atunci o să veniţi la mine să vă împrumut măcar cât de cât, să aveţi cu ce vă spăla dimineaţa pe faţă.