Biografie

Liviu Rebreanu

Prozator și dramaturg român din perioada interbelică.

Data și locul de naștere

S-a născut la 27 noiembrie 1885 în satul Târlișua (din fostul comitat Solnoc Dăbâca, azi județul Bistrița-Năsăud), fiind primul din cei 14 copii ai învățătorului Vasile Rebreanu și ai Ludovicăi (născută Diuganu). În tinerețe, mama sa (1865-1945) era pasionată de teatru, fiind considerată primă diletantă pe scena orașului său de baștină. Ambii părinți constituie modelele familiei Herdelea, care apare în romanele „Ion”, „Răscoala”, „Gorila”.
La 5 km de Năsăud și 18 km de Bistrița, se află Casa Memorială Liviu Rebreanu, în localitatea Prislop, care azi poartă numele scriitorului.

Căsătorie/Copii

S-a căsătorit, în 1921, cu Fanny Rădulescu, care absolvise Conservatorul de Artă dramatică, cerând ca în act să se treacă recunoașterea fiicei Florica, pe atunci în vârstă de trei ani și jumătate, pe care o avea frumoasa actriță dintr-o relație anterioară.

Şi-a mărturisit dragostea pentru Fanny în volumul „Mărturisire”: „Te iubesc pentru că mă iubeşti: acesta este un schimb, dar nu e iubire. Te iubesc pentru că te iubesc, şi nimic mai mult; te iubesc numai pentru că te iubesc; aici începe iubirea. Îţi mulţumesc din suflet că te iubesc: acesta e cântecul iubirii. Omul îndrăgostit nu zice: te iubesc pentru că eşti oacheşă; nici: te iubesc pentru că eşti bună. Omul îndrăgostit zice: te iubesc cu toate că eşti oacheşă, cu toate că eşti bună şi te-aş iubi chiar dacă ai fi blondă sau dacă ai fi rea”, scria romanticul Rebreanu.
Este drept, Fanny înţelesese înclinaţia spre scris a soţului şi l-a sprijinit, preluând treburile gospodăreşti ale casei, indiferent unde ar fi fost ea. „Soţia unui scriitor trebuie să fie o martiră, o sacrificată, ca să fie folositoare tovarăşului ei”, spunea Rebreanu într-un interviu.

Data şi locul morţii, locul de odihnă

La 1 septembrie 1944, la Valea Mare, a încetat din viață la vârsta de 59 de ani. Peste câteva luni a fost deshumat și reînhumat la Cimitirul Bellu din București.

Activitatea literară

Debut literar

La 1 noiembrie 1908, în revista „Luceafărul” din Sibiu, cu schița „Codrea”, fiind apreciată favorabil de critici. Încurajat, Rebreanu scrie mai multe nuvele în care abordează o varietate de teme, conturând dintr-o perspectivă nouă, obiectivă satul românesc și țăranul: „Proștii”, „Culcușul”, „Golanii”, „Volbura dragostei”, al căror subiect îl va dezvolta în romanul „Ion”.

Opere semnificative
„Ion” (1920)
„Pădurea spânzuraților” (1922)
„Ciuleandra” (1927)
„Răscoala” (1932)
„Adam și Eva” (1925)
„Jar” (1934)
„Gorila” (1938)
„Amândoi” (1940)
Nuvele
  • „Proștii” (1910);
  • „Golanii” (1916);
  • „Ițic Ștrul, dezertor” (1919);
  • „Catastrofa” (1921);
  • „Hora morții” (1921);
  • „Norocul” (1921);
  • „Cuibul visurilor” (1927);
  • „Cântecul lebedei” (1927) etc.
Piese de teatru
  • „Cadrilul” (1919);
  • „Plicul” (1923);
  • „Apostolii” (1926);
Modulul 4
Ion
Sarcini
Video
Biografie
Liviu Rebreanu

Ion

(fragment)

de Liviu Rebreanu

- Tot pământul e al meu, domnişorule! rânji Ion cu o mulţumire pătimaşă. Cât pământ!... Numai să-mi dea Dumnezeu sănătate să-l stăpânesc, că-i al meu!...
Patima din glasul lui înfioră pe Titu. Îndârjirea, egoismul şi cruzimea cu care omul acesta a urmărit o ţintă, fără să se uite în dreapta sau în stânga, îl înfricoşau, dar îl şi mişcau. Se gândi la şovăirile lui din vremea aceasta, la zigzagurile neputincioase, la alergările lui după ţeluri de abia întrezărite, şi se simţi mic în faţă ţăranului care a mers drept înainte, trecând nepăsător peste toate piedicile, luptând neobosit, împins de o patimă mare. El se frământă cu dorinţe nelămurite, făureşte planuri peste puterile lui, trăieşte cu visuri fermecate, şi alături de dânsul viaţa înaintează vijelios. Un simţământ de slăbiciune îi strânse inima.
- Numai o pasiune puternică, unică, nezdruncinată dă preţ adevărat vieţii! murmură dânsul întristat şi dându-şi seama că el n-a fost în stare să urmărească fără preget o singură ţintă.

Vremea se dezmorțea. Iarna, istovită că o baba răutăcioasă, se zgârcea mereu, simţind apropierea primăverii din ce în ce mai dezmierdătoare. Haina de zăpadă se zdrenţuia dezvelind trupul negru al câmpurilor...
Ion de-abia aşteptase zilele acestea. Acuma, stăpân al tuturor pământurilor, râvnea să le vadă, să le mângâie ca pe nişte ibovnice credincioase. Ascunse sub troienele de omăt, degeaba le cercetase. Dragostea lui avea nevoie de inima moşiei. Dorea să simtă lutul sub picioare, să i se agaţe de opinci, să-i soarbă mirosul, să-şi umple ochii de culoarea lui îmbătătoare...
Ieşi singur, cu mâna goală, în straie de sărbătoare, într-o luni. Sui drept în Lunci, unde era porumbiştea cea mai mare şi mai bună, pe spinarea dealului... Cu cât se apropia, cu atât vedea mai bine cum s-a dezbrăcat de zăpadă locul că o fată frumoasă
care şi-ar fi lepădat cămaşa arătându-şi corpul gol, ispititor...
Sufletul îi era pătruns de fericire. Parcă nu mai râvnea nimic şi nici nu mai era nimic în lume afară de fericirea lui. Pământul se închina în faţă lui, tot pământul... Şi tot era al lui, numai al lui acuma...
Se opri în mijlocul delniţei. Lutul negru, lipicios îi ţintuia picioarele, îngreunându-le, atrăgându-l că braţele unei iubite pătimaşe. Îi râdeau ochii, iar faţă toată îi era scăldată într-o sudoare caldă de patimă. Îl cuprinse o poftă sălbatecă să îmbrăţişeze huma, să o crâmpoţească în sărutări. Întinse mâinile spre brazdele drepte, zgrunţuroase şi umede. Mirosul acru, proaspăt şi roditor îi aprindea sângele.
Se apleca, lua în mâini un bulgăre şi-l sfărâma între degete cu o plăcere înfricoşată. Mâinile îi rămaseră unse cu lutul cleios că nişte mănuşi de doliu. Sorbi mirosul, frecându-şi palmele.
Apoi încet, cucernic, fără să-şi dea seama, se lasă în genunchi, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate pe pământul ud. Şi-n sărutarea această grăbită simţi un fior rece, ameţitor...
Se ridică deodată ruşinat şi se uită împrejur să nu-l fi văzut cineva. Faţă însă îi zâmbea de o plăcere nesfârşită.
Îşi încrucişă braţele pe piept şi-şi linse buzele simţind neîncetat atingerea rece şi dulceaţa amară a pământului. Satul, în vale, departe, părea, un cuib de păsări ascuns în văgăună de frică uliului.
Se vedea acum mare şi puternic că un uriaş din basme care a biruit, în lupte grele, o ceată de balauri îngrozitori.
Îşi înfipse mai bine picioarele în pământ, că şi când ar fi vrut să potolească cele din urmă zvârcoliri ale unui duşman doborât. Şi pământul parcă se clătina, se închina în faţa lui...