Activitatea literară
Opere semnificative/ Genuri literare cultivate
Numele tatălui, ortografiat cu diacritice „Cărtărescu” (celelalte rude sunt „Cărtărescu”), este rezultatul unei erori pe care a făcut-o responsabilul de transcriere de la primărie.
În anul 2011 s-a numărat printre favoriții la Premiul Nobel pentru Literatură. Totuși, premiul a fost acordat poetului suedez Tomas Tranströmer.
Mărturisește că a fost fascinat de cartea lui Al. Dumas „Contele de Monte-Cristo”. Consideră că eroul Edmond Dantès reprezintă metamorfoza completă, „este resurecția flurturelui din omidă”.
După ce scăpă şi din această primejdie, Florea haiducul trase la hanul Aniţei
care, voioasă şi zglobie , se şi înfiinţă cu cofa de vin. Florea scoase din
chimir un zlot, îl dădu frumoasei crâşmăriţe şi grăi cu amar:
- Alei, Aniţo, crâşmăriţo, ce bine e de unii pe
lumea asta ! La tine la han trag toţi drumeţii să se-ntremeze şi să se veselească.
Paralele curg, glumele şi cântecele se ţin lanţ, să tot trăieşti... Dar eu?
Pentru mine a rânduit soarta o viaţă de fugar, o viaţă pe drumuri, cu potera
trimisă de Vodă veşnic pe urmele mele. Iarna bat satele şi plec urechea la
necazul oamenilor. Îmi fierbe sângele-n vine de-atâtea samavolnicii.
Însemn la răboj pe cutare şi pe cutare boier ce-i obideşte pe ţărani. Vara-i
pândesc în codru cu sâneaţa asta a mea şi-i judec cum ştiu eu. Unul nu scapă
de pedeapsă. Dar căpitanul Gealatu, bată-l Dumnezeu sfântul de fiară însetată de
sânge, e tot mai aproape, mă încolţeşte ca pe o jivină din pădure! Parcă-i
spune diavolul unde îmi am sălaşurile şi ascunzişurile de taină. Îi simt
răsuflarea de gheaţă în ceafă. Visez şi noaptea chipul lui hâd şi pe cei
patruzeci de poteraşi cu iatagane ascuţite, trimişi să-mi curme viaţa!
Aniţa îşi feri ochii de privirea voinicului şi-i
zise cam din vârful buzelor:
- Lasă, Florea, că toată prigoana are un sfârşit! Mai bine soarbe ici, din cofa
asta, şi uită de necazuri. Bea o lulea de tutun şi mai stai la poveşti cu ceşti
călători. Ştii vorba ceea: după furtună vine vreme bună...
Aşa făcu viteazul. Dar, curios, drumeţii în straie prăfuite erau morocănoşi
şi-l priveau cu duşmănie. Iar vinul îi aduse curând somnul în vine.
În vremea asta, Aniţa urcă nişte scări şi pătrunse într-o odaie de taină. Acolo
era aşezat la masă un ostaş crunt la infăţişare, cu o rană urâtă, de la buze la
ureche, pe obrazul stâng. Rana era veche şi omul şi-o pipăia din când în când
cu necaz. Capitanul Gealatu, căci el era, o luă de mijloc pe Aniţa şi-i grăi
cu un zâmbet unsuros:
-Ei, ibovnica mea frumoasă, ai făcut cum ţi-am zis?
-Da, răspunse fata, de data asta nu mai are scăpare. Poteraşii îmbrăcaţi în
drumeţi l-au înconjurat şi somnoroasa (plantă erbacee cu flori albe, cu
frunzele și fructele acoperite cu peri aspri) din vin l-a moleşit. Acum e
vremea să-i iei gâtul nemernicului care mi-a respins dragostea!
-Şi care mie mi-a spintecat obrazul! adaugă Gealatu scrâşnind din măsele.
În odaia mare a hanului, poteraşii îl legară pe Florea cu funii groase ca mâna
şi patruzeci de iatagane erau aţintite spre pieptul lat şi păros al haiducului.
Ajuns în faţa lui, căpitanul îl înşfăcă pe Florea de plete şi-i grăi cu mânie:
-Ticălosule, în sfârşit eşti în mâna mea! De-acuma nu mai ai scăpare. Fă-ţi
rugăciunea din urmă şi mori ca un câine.
Deşi ameţit de somnoroasă, flăcăul îl fulgera cu privirea pe duşmanul său:
- Încă nu m-ai răpus, fiară sălbatică! Nu-i e dat unuia ca tine să-mi ia viaţa.
Ia vezi dacă-ţi place trebuşoara asta ! Şi voinicul şuieră o data cum ştia el.
Poteraşii încremeniră. Un cal alb, cu coama în vânt, năvăli în odaie, scăpărând
din copite şi nechezând înfricoşător. Era Bălanul, armăsarul haiducului, tovarăş
de nădejde în toate primejdiile. Cu o singură lovitură de copită îi zdrobi capul
lui Gealatu, care se prăbuşi în ţărână. Încordându-se, Florea rupse frânghiile,
smulse un iatagan de la un poteraş şi începu să-l rotească, făcându-i pe cei
patruzeci de ticăloşi să cadă ca spicele. Când nu mai fu nici unul în picioare,
haiducul puse foc la han, lăsând-o pe vicleana Aniţa să jelească la marginea
drumului. Sări apoi pe cal şi, cu pletele-n vânt, se avântă prin văi şi lunci
spre alte isprăvi vitejeşti...
... fără să bănuiască nici o clipă adevărul: că nu trăieşti în realitate, ci în
nişte pagini scrise cu pixul într-un caiet făcut ferfeniţă şi pătat de dulceaţă
şi margarină. Florin reciti ultimele pagini ale romanului său haiducesc şi
zâmbi foarte satisfăcut. Deşi avea numai treisprezece ani, iată că se dovedea
în stare să imagineze aventuri palpitante, ce mai, ca un scriitor adevărat.
„Marfă!”, exclamă el când ajunse la pasajul cu năvălirea calului.
Chestia asta o să le placă, la pariu, şi lui George Mare, şi lui Ovidiu, care deja
citiseră aproape tot romanul. Şi, în general, la toată gaşca lui. Acum, în
vacanţă, se vedeau în fiecare zi. Ieşeau de obicei cu rolele la magazinul
din colţ, făceau câteva ture, încercau figuri şi apoi se aşezau pe gărduleţul
verde şi pălăvrăgeau. Atunci era momentul să le citească şi din roman.
Vreo doi se apucaseră şi ei de un S.F., dar nu ieşise nimic. Idioţii îi
vopsiseră pe extratereştri în toate culorile, le făcuseră coarne şi antene,
dar la mai mult nu-i dusese mintea. Pe când Florea al lui ştia să lupte, avea
mereu ceva haios de spus. Nu se compara!
Se aşeză la computer şi începu să joace „Duke”. Era cel mai bun joc. Aveai
în faţă o armă şi puteai să mergi înainte, înapoi, la dreapta, la stânga,
doar apăsând pe săgeţele. Trăgeai în rafale şi omorai la monştri cu nemiluita.
Găseai chei şi deschideai uşi secrete. Ca-n realitate. Se-ntreba uneori
dacă Duke, eroul, sau monştrii ştiau să facă tot ce le comandă copilul care
se joacă. Nu, sigur că nu ştiau.
Când se plictisi, îşi puse rolele şi, cu caietul cel gros în buzunar, ieşi la
colţul străzii. Nu mai apăruse, deocamdată, nimeni din gaşcă. Pe trotuarul
celălalt trecu încrezuta de Ana, cu celelalte capre, Florina şi Elena. Băiatul
îşi luă vânt, încercă fluturele, dar fetele nici nu se uitară la el. De
parcă Ana şi el nu fuseseră prieteni până acum o lună, când i-o suflase
Călăul dintr-a opta. Îi ziceau aşa, fiindcă dădea la picioare la fotbal.
„Lasă, Ano, că te aranjez eu”, îşi spuse Florin în sine, regretând că în
ultimele pagini n-o făcuse decât să plângă la marginea drumului după un
amărât de han. Lasă, că romanul nu s-a terminat! Ca să se răcorească îşi
luă o îngheţată pe băţ şi, rozând din ea câte puţin, alunecă pe role, lejer,
prin faţa vitrinelor de magazine...
... fără să bănuiască nici un moment adevărul: că, la rândul lui, el nu
trăieşte în realitate, că e şi el doar un personaj din povestirea mea şi
că eu, scriitorul, pot să-l fac să meargă pe role mai departe, să se oprească,
să dea colţul străzii, să se împace cu Ana, să se ducă la şcoală, chiar dacă-i
vacanţă, şi să ia numai zece sau numai doi, şi orice-mi trece mie prin minte.
Pe ecranul computerului meu, în faţa căruia lucrez de o oră şi jumătate,
văd ultimele rânduri ale povestirii pe care tocmai o citeşti, chiar în clipa asta.
Povestirea am s-o duc la editură ca să fie inclusă în manualul tău. Abia acum,
când tu o citeşti, ea începe să existe cu adevărat. Şi..
Dar stai o clipă, că sună la uşă. Mă ridic la birou,
străbat holul şi deschid. E poştăriţa.
- Sunteţi domnul Florescu?
- Da.
- V-am adus o telegramă. Semnaţi aici.
