„Fericite au fost ceasul şi locul alese pentru mănăstirea Trei Izvoare. Dintr-un cuib de dealuri împădurite răsare un braţ de stâncă având palma darnic desfăcută către cer, şi tocmai în acea palmă de piatră a şi fost aşezată mănăstirea. Două biserici cu câte două turle fiecare şi patru cruci aurite lucesc ziua întreagă în bătaia soarelui. Câteva case, trapezăria, cămăruţele călugăriţelor, şi toată această gospodărie era încinsă cu un brâu nalt de piatră, alb ca varul, ba chiar şi mai frumos decât varul, căci i s-a pus şi puţină sineală. Această mare minune, aşezată grijuliu într-o palmă de piatră, ne sfinţea pământurile până hăt în zare, urcând domol spre cer ca o rugăciune.

Trei Izvoare... îndată ce ieşi prin poarta mănăstirii, se aude un murmur de ape, care creşte pas cu pas, în timp ce cobori cărarea, şi te tot duc şi duc pe firul unei sete istovitoare, până ajungi la cele trei şuvoaie ce ţâşnesc de sub stânca pe care a fost înălţată mănăstirea. Cine ştie câte veacuri o fi trecut până ce murmurul celor trei deschizături de ape a ajuns nume de mănăstire, cunoscută peste tot. Legendele zic că prin văile iestea se întorcea odată după o grea înfrângere a oştirilor sale măria sa Ştefan. Aici la izvoare şi-a tămăduit rănile, aici o fi prins suflet şi, cum obişnuia, pentru a însemna locul unde o înfrângere a fost transformată într-o biruinţă, a poruncit să se zidească mănăstire. Mulţi ani la rând au tot călătorit ei tustrei — Ştefan, mănăstirea şi izvoarele — prin legende, cronici, manuale şcolare.”

A. „...Dragostea e unicul mediu în care sufletul se poate înfiripa, îşi capătă aripi, se rupe de la pământ, străbătând depărtări neînchipuite, în căutarea celor veşnice şi divine. Mi s-ar putea obiecta că sufletul ca atare încă nu a fost văzut de nimeni, şi ideea vieţii sufleteşti e o chestie ce mai trebuie discutată. Mă rog, discutabile sunt toate pe lume, dar ideea iubirii aproapelui, aşa discutabilă cum este, ţine pe umerii săi civilizaţia de aproape două mii de ani. Revoluţia a venit să declare că iubirea aproapelui mi e decât un moft de origine mic-burgheză. Viaţa e o înverşunată şi continuă luptă de clasă, iar pretinsele zbuciumuri sufleteşti nu sunt decât nişte capricii de domnişoară. Sufletul ca atare nu există. Există numai ceea ce poate fi pipăit, adică trupul. Drept care, a trăi pe lume înseamnă a bea ghini, a hali ghini, a iubi ghini, şi nu pe-a ta, ci pe cea care-ţi place...”

B. „...Pierzând bătătorita cărare a rugăciunilor pe care străbunii noştri urcau de câte două ori pe zi la Domnul, cu toate grijile şi nevoile sale, noi, împreună cu cărările celea, l-am pierdut şi pe cel de-al doilea Tată, pe Tatăl veşniciei noastre. Renunţând la veşnicie, ne-am despărţit şi de trecut, înstreinându-ne de lumea străbunilor, devenind nişte umbre ce trăiesc de azi pe mine. Renunţând la veşnicie, adică la acel fir ce vine de la Adam şi Eva şi care, trecând prin noi, se pierde în infinitul timpului, am redus propria noastră existenţă de la milenii şi veacuri la cele câteva decenii însemnate pe pietre funerare. Născut pe data cutare, mort pe data cutare.”

C. „...Cu sufletul pus sub semnul întrebării, lipsiţi de orizonturi general-umane, am căzut cu toţii în mlaştinile unui dezmăţ materialist din care nu ne mai putem scoate picioarele. Tot ce-a avut sufletul agonisit de mii de ani a fost schimbat la repezeală pe cârpe, pe maşini, pe inele de aur. La groaznicul iarmaroc al secolului ne-am scos cu toţii sufletele de vânzare, dându-le pe-o nimica toată, din frică să nu rămânem cumva fără cumpărători....”

D. „...Un pahar cu apă pe care te temi să-l bei, un măr din care te temi să muşti... Iar când toate au căzut în declin, în declin s-a pomenit şi poporul. Mai că nu mă lasă inima să scriu aceste rânduri, dar nici că a nu le scrie nu pot, pentru că, oricum, azi, din cei zece prunci ce se nasc în Moldova, cel puţin unul...”