Eu sunt orfan şi am o crudă soartă:
În mijlocul colegilor zglobii
Silit sunt să fac pozne şi drăcii,
Să nu le-arăt că inima mi-e moartă.
Când al meu zbucium ne-ncetat mă poartă
Spre lipsuri şi necazuri mii şi mii,
Eu le înfrâng, le-nchid în poezii,
Cântând pe strune de chitară spartă…
Da, cânt în loc să plâng! Căci am mândria
Să nu fiu plâns de nimenea nicicând;
Suprema mângâiere: Poezia!
Cu vraja ei ce-alină şi-nsenină,
Ea singură îmi dă, în vis şi-n gând,
Elan, nădejde, spaţiu şi lumină.