Unchiul Iosif, în dragostea cu adevărat largă şi caldă ce-o purta elevilor, obişnuia să organizeze, tot la câţiva ani, câte-o călătorie în Italia. Călătoria era pregătită timp de şapte ani cu iniţieri încete, atât la istorie, cât şi la literatură. Se proceda astfel: când unchiul Iosif devenea, prin rotaţie, diriginte la clasa I, desfăşura înaintea elevilor programul viitoarei călătorii, ce se va face când aceiaşi elevi vor fi în clasa a VII-a. Dirigintele va avansa cu ei de la clasă la clasă, ţinându-i sub oblăduirea sa. Elevii, fără a fi fost în vreun chip constrânşi la aceasta, se angajau la o cotizaţie lunară de-o „coroană” la fondul viitoarei călătorii. Banii erau depuşi, pentru spor, la o bancă.

În luna aprilie 1911 bătea pentru o serie fericită de elevi, cari ajunseseră atunci în clasa a VII-a, ceasul unei asemenea călătorii. Eu eram în clasa a V-a, şi nu făceam parte dintr-o serie „călătoare”, încât nici un moment nu m-am gândit că aş putea să prind şi eu aripi pentru azururi mediteraniene. Mai erau vreo zece zile până la plecarea lor spre meleagurile italice. Într-o după-amiază, în timp ce se făceau ultimele socoteli şi preparative în vederea călătoriei, se pare că unchiul meu a surprins în ochii mei ca o undă de tristeţe jucăuşă. Mă purtam într-adevăr cu un pic de melancolie că n-am să le mai aud glasul vreo patru săptămâni. Şi mă gândeam desigur şi la atâtea splendori, pe care poate că niciodată n-am să le văd. Unchiul mă privi un moment şi apoi zise cu duioşie:

„Ascultă, cum am putea-o întoarce — să vii şi tu ? Iacă, am o idee — trebuie să-ţi faci rost de aproximativ 120 coroane. Nu strică o încercare, bunăoară la Banca „Sebeşana” din Sebeş... Hotărâtor e acolo doctorul Elekes, care a fost un aşa de bun prieten cu taică-to... Ştiu că banca acordă diverse subvenţii pentru treburi culturale... Scrie-i doctorului Elekes, aşa cum te pricepi, arătându-i despre ce e vorba... Cine ştie — poate că-ţi aprobă suma !”.

Caravanei noastre tinereşti i s-au alăturat şi câţiva intelectuali de la Braşov; printre alţii avocatul Garoiu, om trecut de şaizeci de ani, scund şi gras, cu ticuri şi tabieturi. Îl îngrijorau probabil din cale-afară alergăturile ce ne stăteau în vedere, căci îşi lua cu el un ceas de buzunar ce indica nu numai ora, ci şi distanţele făcute de purtător pe picioare.

Itinerarul prevedea un mare şi încântător înconjur. La început de aprilie porneam din gara Braşov — spre... Predeal. După o oră, depăşeam frontiera maghiaro-română fără de a fi fost prea mult sâcâiţi de către vameşi. Şi-am ajuns la Bucureşti. În capitala României, unde aveam să stăm numai câteva ore, am fost purtaţi prin muzee de artă şi de ştiinţă naturală, pe străzi şi bulevarde. Mai târziu nu-mi mai aminteam decât de-o vizită la Academia Română, unde profesorul Ion Bianu a deschis un sanctuar, din care scotea manuscrisele lui Eminescu.

În după-amiaza zilei luam trenul spre Constanţa, unde în aceeaşi seară urma să ne îmbarcăm pe-un vapor românesc spre Constantinopol. Era noapte, târziu, când am ajuns la Constanţa, şi n-am văzut aproape nimic din cele ale oraşului şi ale portului, îmi amintesc doar că marea era foarte agitată. După ce-am intrat în pântecul vaporului, într-o încăpere mare cuprinsă de bănci de lemn, nu ne-am mai

Dimineaţa am urcat pe bord în speranţa ca răcoarea curată de deasupra îmi va domestici măruntaiele. Paseri albe, cu sunete în care se ghiceau pustietăţi marine, zburau după vapor. Uneori, rămânând în urmă, descindeau în dâra de spumă a vaporului. Apoi văzduhul se limpezi treptat, iar la orizont întrezărirăm maluri gălbui, sterpe. Ne apropiam de strâmtori. Înviau în noi dulceţi sentimentale culese din Alecsandri şi Bolintineanu. Limanurile asiatice se întrupau apărate de fortificaţii străvechi şi de nenumărate guri de tunuri. Intram în strunga dintre continente pe ape mai liniştite şi într-un climat domol. Se iveau, cât bătea ochiul, tot alte şi alte vapoare, corăbii, şalupe, luntre. Am debarcat la Constantinopol încă înainte de amiază. Aveam răgaz de câteva ore să vizităm capitala Imperiului Otoman. Şi prinserăm arta de a consuma cât mai multe privelişti în cât mai puţin timp. Pe străzi, în Constantinopol, un miros fetid ne izbi nările şi tot corpul, cel puţin în apropierea portului. Numai un cadavru istoric putea să miroase aşa de cumplit. Forfotea de jur împrejurul nostru o lume pestriţă apucată de duhul unei paradoxale mişcări stagnante. Căutam să ieşim din vârtejurile mulţimei şi din zgomotul asurzitor al clipei, făcând în timp un drum invers. Grăbeam pasul spre veacul al şaselea: spre Agia Sofia. Cred că eram insuficient pregătit pentru cutremurul de farmec, de frumuseţe şi de măreţie, al acestei catedrale, în care geniul bizantin a izbutit să se rostească, creând un sacru arhetip pentru toată lumea răsăritului.

Cele două zile petrecute la Atena mi-au lăsat o amintire albă de marmură. Nu e vorba numai de Acropole, cu templele, coloanele, frizele, cariatidele şi zeii săi, ci şi de acele vile şi muzee albe ce împodobesc oraşul modern, care ţine se pare aşa de mult să fie substanţă din substanţa Antichităţii, şi lumină de aşijderea din lumina acesteia. De vreo câteva luni învăţam la liceu şi greaca, ceea ce mă incita, aproape până la enervare, spre descifrarea inscripţiilor. Obsesia ar fi fost încă suportabilă înaintea rămăşiţelor antice, din păcate însă ea mă ţinea şi în faţa firmelor de la prăvălii. Cât de paradoxale mi se păreau numele mitologice ale acestor măslinari moderni!

Cu un vapor Norddeutscher Lloyd, ce se lua pe urma Luceafărului de seară, am înconjurat peninsula, ca să ajungem după vreo patruzeci de ore la Catania, în Sicilia. Când am pus piciorul pe uscat, răul de mare ce mă scuturase din temelii şi pe apele din urmă mă părăsi dintr-o dată. În Catania, târându-ne amorţiţi spre oraş, ne luă în primire o tarantelă cu loviri de castaniete dintr-o cârciumă cu uşile şi ferestrele deschise. Mă simţii de îndată alt om, după marasmul pe Mediterană. Dar aci, în portul sicilian, n-aveam să stăm decât o noapte. Dimineaţa plecam cu trenul spre Messina, şi anume tot pe ţărmul mării, care pretutindeni ne desfăta ochiul cu un tiv de spumă albă. Vedeam Etna în zare cu tichia de zăpadă, în faţa noastră coline, câmpuri, stânci, portocali, smochini, lămâi şi burguri medievale pe alocuri înălţate de-a dreptul din mare, iar peste toate azurul italic. Ni se trăgea luare-aminte asupra vieţii, ce a trebuit să palpite cândva în Sicilia, în timpul de demult al împărătesei Constanţa, mama împăratului Frideric II, şi în timpul acestui precursor al Renaşterii.

La Messina am descins pe-un morman de ruine, doi ani după nimicitorul cutremur. Se mai scoteau şi acum cadavre de sub dărâmături. Treceam pe lângă coşuri pline de oase şi de scăfârlii. Nu prea erau semne de o nouă viaţă în acest ţinut de prăpăd. Mi-au rămas în amintire nişte clădiri mari, cu frontispicii intacte, în dosul cărora în loc de tavane se vedea cerul senin. Un localnic, care se găsise în treabă de a ne călăuzi, ne explica foarte curioasa tehnică a cutremurelor de pământ, care doboară, uneori, numai tavanele şi lasă neatinse zidurile. O stradă pe chei părea nevătămată, dar la o privire mai de aproape potemkiniada ieşea la iveală, ilară, dezolantă. „Opera” de la Messina mai arăta încă la intrare ultimul afiş al unei reprezentaţii, ce n-a mai avut loc, dar cu care odată, cândva, Opera îşi va relua activitatea.

Încă în aceeaşi zi, în cursul după-amiezii, treceam de la Messina pe pământul italic propriu-zis. Ţinta noastră era Napoli. Călătoria cu trenul dura o noapte întreagă. Încă nu se luminase de ziuă, când mă trezii. Am dat puţin la o parte perdeluţa de la geam şi am privit în noaptea ce începea să cedeze. Dibuiam în clarobscurul de-afară. Străbăteam o câmpie şi treceam tocmai pe lângă nişte splendide ruini de temple, cu învederate trăsături de stil grec. Eram singurul care le vedeam; toţi ceilalţi sforăiau în poziţii din cele mai groteşti şi chinuite pe băncile de lemn. Rând pe rând se treziră şi ceilalţi, căscând zgomotos. M-am ridicat a spune, aşa-ntr-o doară, unchiului, că am zărit în întuneric, mai acu un sfert de ceas, nişte ruine de temple greceşti. Unchiul Iosif a stat puţin la gânduri: „Trebuie să fi fost ruinele de la Paest. Mare păcat că nu le-am văzut cu toţii”. Şi căutând într-un ghid, îmi arătă nişte fotografii. „Da, astea erau”, zic eu.

Ajunşi la Napoli, eram redaţi nouă înşine, pentru câteva ceasuri. Era în gândul celui ce hotăra opririle şi drumurile caravanei să ne aşezăm în oraş pentru o întreagă săptămână. În după-amiaza aceleiaşi zile lua sfârşit răgazul ce ne fu încuviinţat. Ce bine ne-a prins destinderea! Fiecare-şi simţea fiinţa restaurată întru ale sale. Puterile, câte le aveam, trebuiau adunate toate, căci începea acu goana cea mare prin muzee. Impresiile din muzee au o tendinţă de confluenţă haotică, încât din cele ce descopeream la Napoli, mi se alege mai limpede numai imaginea unui aşezământ etnologic cu splendide obiecte africane şi australiene, scuturi, arcuri, săgeţi, măşti, instrumente muzicale. Întâia zi, a doua, a treia, a patra, ne-am închinat numai bucuriilor muzeale, într-atât că ne era lehamite de mirosul închis al sălilor şi al colecţiilor de tablouri.

Un rău ca de mare mi se urca până în retină. Seara, când soseam la hotel, bătrânul nostru tovarăş de drum, avocatul Garoiu, îşi scotea de fieştecare dată ceasornicul din buzunar, ca să ne spună: „Astăzi am umblat 35 km pe jos!”. „Astăzi 30”. „Astăzi 28”. Din parte-mi ironizam, ce-i drept, acest chip de a străbate muzeele cu viteza luminii, dar mă supuneam fără murmur programului, zi cu zi. Eram aşa de extenuaţi uneori de zigzagurile acestui cutreier, încât grija noastră cea dintâi, când puneam piciorul în pragul unui nou muzeu, nu era privirea spre opera de artă, ci căutarea unei bănci de odihnă. Satisfacţia estetică înaintea tablourilor din perete era direct proporţională cu destinderea resimţită în picioare. Spre a pune vârf supliciilor, ce făceau ca în sufletul nostru încântarea artistică să se amestece iremediabil cu o impresie de sfârşeală, ne mai duceam uneori, seara târziu, şi la operă. Credeam că aşa trebuie să fie şi acceptam biciuirea amorţitoare de nervi, ca o pedeapsă abătută asupra noastră pentru vina de a ne fi născut oameni.

Napoli ne cucerea totuşi pe toţi cu peisajul său. Preferam, deci, excursiile în natură oricăror vizite pe la instituţii de cultură. De la Napoli am căutat o dată s-atingem şi poalele Vezuviului şi am străbătut până în regiunea lavei. Erau case răzleţe pe-acolo, pe pământ ars, pe-alocuri podgorii şi grădini cu portocali. Câte-un vârtej de vânt ne umplea ochii şi gura cu pulbere de lavă. Strigătul măgarului s-auzea de pe culmile toride. Catâri suiau şi coborau, astăzi ca totdeauna. Îmi recitam pentru mine singur versurile lui Goethe: Kennst du das Land wo die Zitronen bluh'n?.

Prin fundăturile de zgură făceam numai o incursiune scurtă, căci termenul nostru era: Pompei. Iar o vizită la Pompei se cuvenea să fie întreprinsă într-o zi caniculară. Caniculară în aprilie! Cetatea moartă ce ni se prezenta ca pe-o tavă incandescentă, de ardezie, avea chiar de la început darul să anuleze în noi conştiinţa timpului istoric trecut de la catastrofă până-n clipa de faţă. Pe toate suprafeţele se topea văzduhul. În marea linişte ce pândea dintre ziduri bănuiam umbrele romane. Erau foarte aproape de noi aceste umbre. Şi-mi evocam făpturile vii de acum 2000 de ani, al căror pas se auzea atunci la fel cu al nostru prin aceste străduţe înguste, pietruite cam grosolan şi arhaic. Ecoul din zid este al pasului nostru sau al pasului lor? Încă ieri umblau pe aici semenii romani, căci se văd în lespezi urmele roţilor. După un colţ un puternic perete se-nalţă în faţa noastră: ne oprim. Peretele ne întâmpină cu lozinci de propagandă electorală, pe care le putem înţelege chiar şi numai cu pospaiul de latinească ce s-a prins fără de voie de noi. Intrăm prin case, prin grădini. În praguri ne primeşte, scris cu pietricele de mozaic, avertismentul în care se rostea simbolic imunitatea casei romane: cave canem! Numai lătratul de rigoare lipseşte. În schimb şarpele păzitor stă desigur undeva sub o lespede de marmură, muşcându-se singur de coadă, încheiat ca un inel, şi închipuind timpul ce totuşi în sine trebuie să se întoarcă odată. Ne imaginăm scene idilice ce-au putut să aibă loc prin grădini şi scenele intime impuse încăperilor chiar de pictura în negru şi roşu de pe pereţi. Ating cu mâna vase şi unelte. Peste o măsuţă mă aplec ca să miros pâinea arsă. Muzeul local ne aştepta cu poarta deschisă. Am intrat. Ochii mi s-au deschis aci, clipind uimiţi, în faţa acelui mulaj în ipsos al unui câine găsit în cenuşa vulcanică ce-a îngropat aşezarea. Evident, câinele fusese surprins de norii prăpădului, căci a murit — răsucindu-se şi muşcând cu dinţii din cenuşa ce-l copleşea. (Imaginea m-a urmărit o viaţă întreagă. Vreo treizeci de ani mai târziu aveam să scriu un sonet: „Câinele din Pompei”, în care sugestia se sublima simbolic într-o viziune de apocalips cosmic şi personal.)

După epuizarea celor ce aveam de văzut la Napoli, unchiul Iosif a făcut loc în program unei recompense pentru ostenelile de până aci: „Astăzi sunteţi liberi. Vă plimbaţi unde doriţi şi cum poftiţi!” — ne zise el. Nu eram pregătit pentru atâta libertate! M-am dus numai până la clădirea cu arcade, din apropiere, unde dibuisem nişte librării.

A doua zi dimineaţa lăsam în urmă şuviţa de fum a Vezuviului şi în gând surâdeam cetăţii fără de moarte. La Roma ne-am statornicit pentru vreo zece zile. Potrivit planului dinainte socotit, am cules şi aici splendorile scrise la carte, în Baedeker. Spre deosebire de toţi străinii ce descindeau în urbea celor şapte coline, noi românii, din motive ştiute numai nouă, acordam, în ordinea revelaţiilor ce ne aşteptau, întâietate forului lui Traian. Ne spuse cineva că lângă columna împăratului de obârşie iberică a fost găsit nu demult, odihnindu-se în cojocul său ca sub un brad carpatic, Badea Cârţan, ciobanul care a venit pe jos din ţara Făgăraşului până aci, călăuzit nu de Baedeker, ci numai de nostalgii milenare.

Pe lista celor de văzut urma numaidecât Forul Roman cu toate ale sale, de la cele mai vechi vestigii etrusce până la cutare templu cezaric. Forul, care în închipuirea noastră se umplea de toată măreţia şi stricăciunea vremurilor, de toate triumfurile şi spaimele epocelor, ne chema iarăşi şi iarăşi. Şi nu era zi să nu-l traversăm cel puţin o dată. Găsindu-ne la faţa locului, s-a făcut că am simţit odată în noi ca un imbold actoricesc de a reconstitui asasinarea lui Iuliu Cezar. Spectacolul ce ni-l dam era, fireşte, hrănit de unele înclinări însuşite de prin romanele poliţiste, căci nu ne mulţumeam cu aproximaţii, ci căutam amănuntele ce ar putea duce la identificarea asasinilor. Dar ne redobândeam degrabă gravitatea impusă de istorie şi locuri, care se complac în vag şi în estompatele lor linii mari.

Câteva zile în şir vizitarăm Vaticanul, el singur pe loc atât de puţin, echivalând un univers. În Sixtină ne-am oprit. Ne-am oprit îndelung. Aci ne luam răgaz, căci fiecare devenea pentru sine însuşi un caz de conştiinţă. Căutam parca martori ai vieţii noastre, în faţa lui Christos cel de Sus, care ţinea judecata din in urmă!

Pe rând, în celelalte zile, mai văzurăm apoi sacrele clădiri ale Romei, de la cele din antichitatea tardivă, cu plafonul drept şi jos ca o lespede de mormânt, până la bisericile din timpul barocului, cu bolţile fictive pierdute în cer. O după-amiază, din care mi-a rămas în urechi un freamăt de plopi, a fost închinată împrejurimilor Romei. Termele lui Caracala păstrând încă pe-alocuri amintirea dimensiunilor monumentale de altădată, ne-au dat o idee despre ceea ce a putut să fie, la un moment dat, civilizaţia romană, iar Via Apia cu chiparoşii melancolici ne-au comunicat sentimentul marii istorii. Pe drumul tare ca osul auzeam sunetul trecut al cohortelor ce plecau spre limitele lumii ca să apere ordinea faţă de iureşul haosului. Şi am coborât şi sub pământ: în catacombe. Căci şi ele trebuiau să ne încredinţeze un secret. Din pământ iese tot ce-i bun: aceasta-i taina catacombelor. Spiritul ar fi rămas probabil prea slab, dacă nu şi-ar fi avut şi el faza telurică. Când te plimbi prin aceste ţinuturi de margine ale Urbei, e cu neputinţă să nu te abaţi şi pe la bisericuţa Quo Vadis. Ne-am îndrumat şi noi pe acolo, căci citiserăm cu toţii romanul lui Sienkiewicz, care popula cu personaje atât de vii locurile de legendă.

În cursul călătoriei în Italia am mai poposit vreo 2-3 zile la Florenţa, o zi la Veneţia. Am traversat Adriatica până la Fiume, de unde luam trenul spre Budapesta. De aci apoi, direct la Braşov.