Către sfârşitul lui aprilie (1946) plecai la Mediaş, la ferma lui Marius Borza. La ferma din Mediaş sosiseră de mai înainte soţia lui Marius, cei doi copii şi cu ei încă doi copii nemţi, o fetiţă cam de zece ani şi un băieţel cam de şase. Aceşti doi copii erau rămăşiţele libere ale unei familii germane. Capul familiei, un sculptor neamţ rătăcit prin Transilvania, a fost dus, o dată cu deportarea sasilor din Transilvania, în Rusia, în cursul iernii de după capitulare. Soţia neamţului şi copiii erau internaţi într-un lagăr de la noi. Marius i-a descoperit. El obţinu autorizaţia să scoată copiii din lagăr şi să-i aducă, fără mamă, la ferma sa, spre refacere. Copiii, încă foarte transparenţi şi palizi, aveau să se refacă repede în condiţiile de abundenţă alimentară de la fermă. Cei doi copii nemţi, rămaşi fără grijă părintească, au fost subiectul grijii noastre, a tuturor.

Către seară, înainte de cină, Marius ne oferea o audiţie muzicală. Discuri cu muzică de Bach. Eram cu toţii adunaţi în jurul căminului în care pâlpâia focul. Stam în faţa flăcărilor şi ascultam. Numai cei doi nemţişori lipseau. Erau ocupaţi cu jucăriile lor, în odăiţa de alături. Ascultam o cantată, în tăcere desăvârșită ca de catedrală, când uşa din odăiţa copiilor în holul larg, unde ne aflam, se deschise. Cei doi, fetiţa şi băieţaşul, îşi fac apariţia, ca nişte fiinţe lunatice; ei se ţin de mână. Fata îngână: „Bach! Bach!” Băieţaşul, şi el după surioara lui: „Bach! Bach!” Ne-a rămas, desigur, tuturor în amintire această apariţie a copiilor, care recunoscuseră, din odăiţa lor, muzica, şi ca la o chemare de negrăit trecuseră în ceastălaltă încăpere. Micile făpturi, copii rătăciţi, şi oarecum fără părinţi, erau în muzica lui Bach ca în patria lor. A fost vreunul dintre noi care să nu fi lăcrămat?