... Am grăbit şi mai mult paşii noştri, până ce-am putut distinge prin ninsoarea generală o casă în mijlocul unei grădini.Am sărit amândoi gardul, ce se scutură de ninsoare, şi ne-am îndreptat înspre fereastra luminată. Apropiindu-ne, el ( Ioan) m-a rugat să mă plec ca să se poată sui şi apuca de cercevelele geamurilor; sări pe spatele mele îndoite, de-aicea pe marginea temeliei, şi se uită înăuntru. Eu mă urcai după el.
Camera era mobilată sărac, scaunele de lemn, patul nelustruit, într-un colţ un piano. Pe-un scaun şedea un bătrân, pepat zăcea o fată cu ochii jumătate închişi, lângă piano şedea altă fată…
Cea care zăcea pe pat era d-o frumuseţe rară. Părul blond bătea în cenuşiu — faţa sa albă ca bruma, ochii săi mai
negri decât mura sub nişte gene lungi, blonde, şi sp[r]încene subţiri, trase şi îmbinate. Buzele ei tremurau o
rugăciune, ochii săi se întredeschideau din când în când, tâmplele sale băteau încet. Un braţ de-o albeţe vergină cacea mai curată marmură spânzura în josul patului, pe când mâna cealaltă zăcea pe inima ei.
…Fata de lângă scaun era un înger-trandafiriu. Şezând în faţa pianului, mâinile repozau ţepene pe clape, spatele
răzimate de speteaza scaunului şi capul spânzurat, cu faţa sus, asupra spetezei. Faţa ei privea drept în cer, lacrimile eirămâneau în ochi, căci faţa ei sta orizontal. Faţa era palidă şi durerea ei — o durere sublimă.
Însuşi aerul camerei era mort şi trist, flacăra luminii tremura ca suflată de-un spirit nevăzut. Erau toţi muţi ca morţi,privirea bătrânului devenise fixă şi disperată, când deodată mâinile celei de lângă piano se mişcară. Electric inspirate,zburau ca nevăzute asupra clapelor, aerul se auri de note divine, cereşti: bătrânul se plecă ca pentru a îngenunchea,ochii murindei se deschiseră şi ea începu să cânte. Cântecul unei murinde. Notele zburau când puternic, când încet,abia auzite, ca suspinele arpelor îngereşti — era unul din acele cântece superbe a acelui maestro divin în ţipetele sale,Palestrina. Murinda cânta... dar ce fel! Un timbru ca a unui clopot de argint... Cântecul pianului se stingea subdegetele uneia — cântecul pe buzele celeilalte se stingea şi el -murinda, ce se ridicase pe cotul mâinii drepte,recădea, încet, încet, cu capul în perini, cântecul se stinse, buzele amuţiră şi deveniră vinete, ochii se turburară şi apoise închiseră pentru totdeauna. Lumina asfinţi.

— Sofia! strigă Ioan, căzând pe spate de la fereastră în zăpadă. Sării jos. Îl învelii în mantă şi, cum era înţepenit deleşin şi ger, îl luai de-a umere. Era uşor ca o fată. Sării cu el gardul şi traversai cu el câmpia cea ninsă, asemenea unuifur de morţi. Aproape de oraş îl pusei la pământ, am început să-l frec cu zăpadă şi să suflu cu suflarea mea îngheţatăasupra feţei de-o paloare ce în lumina lunii părea de argint. Faţa sa trasă îmi păru că se mişcă.
— Ioane! zic, scoală, hai acasă. El îşi întoarse, culcat fiind, ochii spre casa unde fusesem. Lumina era stinsă.
— N-am fost noi acolo? zise el rătăcit, arătând cu mâna spre direcţiunea casei.
— Nu! Noi abia ieşisem din oraş, şi tu ai căzut aicea fără simţiri.
— Va să zică am visat? zise el râzând nebuneşte, ştiam eu c-am visat! Nu se putea altfel... nu se poate.
Vocea sa era frântă, plângeroasă şi amorţită de durere.
— Hai acasă — răceşti!
— Tu n-ai auzit acea muzică divină, acel înger murind, acel bătrân disperat, n-ai văzut nimic?
— Dar, pentru Dumnezeu, ce vrei tu cu bătrânul tău şi cu îngerul tău murind? Ce vrei să fi văzut eu aici în câmp,când n-am fost nicăieri ca să putem vedea ceva din câte zici tu.
— Bine zici! Sunt nebun! Am visat. Aide-acasă. Lumina la ei nu arde... ei dorm... ei dorm duşi... va să zică sunt
liniştiţi, de vreme ce dorm şi lumina-i stinsă... va să zică ea nu moare... din contra, e speranţă să se-nsănătoşeze devreme ce doarme.....

***

A treia zi, pe când se-nsera, Ioan intră trist, rece, însă liniştit în casă.
— Ea a murit, zise el. Vino. Mă luă de braţ pe stradă. … O-nmormântare într-o sară de iarnă. Cioclul îşi răzimase bărbia unei feţe adânci şiposomorâte pe sapa cea lată şi plină de lut, luna trecea ca un vis prin norii palizi şi reci, preotul cânta un "Pomeneşte,Doamne...", iar bătrânul tată îşi descoperise capul. Pieliţa [feţei lui] era galbenă, iar pe ea ţesuse ani şi dureri în toatepărţile trăsuri care mai fine, care mai adânci — capul său, mai mult fără păr: părea că perii argintii, presăraţi numai,erau sădiţi de mâna unei fiinţe nedibace... Ochii săi erau uscaţi şi necapabili de-a plânge... privirea ţintea fixă asuprasicriului, încât părea că toată expresiunea durerii celei adânci se concentrase în capul său pe jumătate nebun şi-nochii săi turburi şi fără seamă. Înainte ca purtătorii să depună corpul în sân[ul] său cel adânc de lut, bătrânul, ca prininstinct, făcu un semn, capacul se ridică, şi din fundul sicriului prea mare vedeai parecă o umbră albă, părul îndezordine, faţa de-un alb vânăt şi împietrit ca al marmorei, buzele supte şi ochii cei mari închişi şi-nfundaţi subfruntea lată şi veştedă. Bătrânul s-apropie şi apăsă lung timp buzele sale reci pe fruntea copilei moarte. Sora sastătea, o marmură vie, un geniu al durerii, răzimată, cu faţa topită de durere, lângă un copac ce-şi scutura frunzelegalbene şi pline de neauă pe faţa ei albă şi rece. Ochii închişi şi seci, gura ei trasă cu amărăciune, faţa ei ce sta săplângă şi nu putea te făcea să crezi că maestrul Canova îşi săpase pe acele morminte o operă a marmoreului său
geniu şi c-o întronase printre cruci şi morminte acoperite de ninsoare. Ca un nebun sări Ioan, palid ca o stafie, de
lângă mine, şi-şi apropie buzele lui de ochii moartei. Apoi capacul recăzu, pe funii fugea sicriul cel negru în noapteapământului — şi pe pământ nu mai rămăsese decât suvenirea cea amară a Sofiei. Mi-am închis ochii şi-am visat...ce?... Nu ştiu. Când i-am redeschis, eram singur în cimitir. Luna revărsa printre arborii ninşi şi străluciţi în haina lorargintie o lumină dalbă ca visul de vară, iar bătrânul cioclu arunca încet, nepăsător, melancolic bulgării ce sunau pescândurile uscate ale sicriului. Un vis de moarte, de mormânt, iată tot.
A doua zi mă-ntâlnii cu Ioan.
— Ai văzut toate fazele acestei drame a inimii, Tomo, aide acuma de-ţi vezi de aproape actorii... aide la bătrânul şi lafiica ce i-a mai rămas. O Dumnezeul[e], nu sunt egoist, dar cu toate astea tu ştii că eu aş fi vrut ca astlaltă...
— Taci, zisei eu, nu face un păcat. Astlaltă poate asemenea să facă un fericit, Ioane! E tot aşa de frumoasă şi pare-setot aşa de bună... Dar, în fine, aidem.
Ajunşi la casa bătrânului, intrarăm în odaia încălzită şi familiară. Bătrânul sta, în durerea lui, mut, în fotoliul cel
vechi, cu capul plecat asupra pieptului. Fata şedea visătoare lângă fereastră şi se uita în fruntea înflorită a unei rozece lucea ca o stea înfocată alături cu-ale ferestrei flori de gheaţă. O bătrână-şi făcea de lucru lângă gura sobei. Ziuaera aşa de posomorâtă încât în casă părea sară. Ei mai nu simţiră intrarea noastră. Ioan s-apropie de fată, i-apucămâna şi zise c-o tandreţe de frate:
— Poesis, ce faci tu?

— Ce fac? Nimic — vorbeşte-ncet... tata doarme, numai că somnul său se cheamă durere şi desperare... Nu-l
deştepta din somn!... Singurul nostru sprijin, Sofia... s-a dus.
— Îţi prezint pe domnul, zise Ioan, arătându-mă pe mine.
— A! Domnul!... zise ea încet şi înclinându-se nepăsătoare şi uitită, parecă nu mă văzuse... Ioane, -ţi mulţumesc, ziseea, strângând mâna lui, care sta pe scaun faţă-n faţă cu ea, ai fost în acea sară şi tu. Sărman copil! Cât ai pierdut!
— Eu n-am fost, n-am putut, Poesis, întreabă pe domnul dacă n-am căzut în zăpadă nesimţitor, pe calea de-a veni lavoi. Domnialui mă-nsoţea.
— Domnul? zise ea surâzând cu tristeţe. Dar tu ai fost... nu te-am văzut în fereastră?
— Va să zică am fost, zise el încet şi mişcat, va să zică am asistat la expirarea ei. O, Tomo, cât rău mi-ai făcut. Sămă-nşeli, să-mi spui c-am visat. Mi-o imputam de-o crimă că nu venisem, dar acum... sunt scuzat înaintea ei înceruri... ea ştie... eu am fost... Dar de ce nu mi-ai spus-o? M-aş fi întors de unde eram noi şi...
— În starea în care erai? zisei eu. De-ai fi venit, Ioane, azi nu răspundeam de mintea ta şi de viaţa ta, lucruri la careştiu că nu prea ţii, dar la care era datoria mea de-a ţinea.
— Sărman copil! Cât eşti de nenorocit! Eu aş fi nebunit de mult! zise ea, plecându-se şi sărutând fruntea cea curată alui Ioan.
Fruntea lui rămase liniştită, dar se acoperi c-un nour de vise.

— O voi urma, zise el încet şi mişcat, şi ochii săi se umplură de lacrimi, o voi urma în curând.
— Taci, zise ea, să nu ne-audă! Arătă cu ochii la tată-său, ce stătea pierdut în durerea lui mută şi adâncă.
Mai stăturăm câtva... foarte puţin... ş-apoi ne-am întors înspre casă... Inima mea era înecată-n raze, sufletul meu
îmbătat de-o dulceaţă nemărginită şi plin numai de-un chip, de-unul singur... Poesis! Ioan se despărţise de mine. Euintrai în casă şi, trântindu-mă dinaintea mesei cu cărţi:
— Poesis, murmurai răpit, te iubesc! Am visat... am cântat, am scris, toate despre ea... fiinţa mea era plină de-un
singur vis... mintea mea nu vedea alt chip decât pe-acel înger de marmură: "Poesis!"
L-am căutat pe Ioan şi-am cercat a-i spune. Dar el devenise tăcut şi respingător... ne'ncrezător cătră orice. Îşi râdeade cer şi de Dumnezeu; despreţuia oamenii, încât ţi s-ar fi părut că sub zdrenţele lui râde un rege sceptic şi crud caSatana. Nu mai puteam vorbi cu el. Îl întrebai numai într-o zi despre împrejurările acelei familii.
— Mizerie, zise el, mizerie, soartea sufletelor mari, sufletelor de îngeri... pe când cei mari, idioţi în mărirea lor, seprimblă în trăsuri aurite. O! aceşti mari! n-ar putea ei să încurajeze, să susţie pe acel bătrân poet ce-şi hrăneşte viaţacu visuri, ce moare de foame cu tot geniul său, care e silit să-şi lase fetele să umble goale şi sărace pe strade, astfelîncât prostituţiunea îmbrăcată în mătase râde cu hohot pe urma virtuţii zdrenţuite? O, prostituţiunea şi ruşinease-ngroapă-n morminte de marmură şi-n sicrie de plumb acoperite de catifea, pe când virtutea doarme somnul eietern între patru scânduri de brad. Şi la ce există virtute, la ce? Pe teatru cu virtutea, cu nobleţea — ce-nsemneazăacei oameni de nimica, care-ntr-o lume de răi, de faţarnici, de egoişti fac pe virtuoşi[i], pe nobili[i], pe sufletelecaste. Poate oare virtutea să-nvingă viciul... Învinsu-l-a vrodată? Când? Pe teatru, pe scenă cu virtutea, nu în viaţapractică, unde-ţi trebuie mişelie ca să nu mori de foame, şi părerea, numai părerea omului onest ca să mori fericit şi neplâns de cei ce rămân în urmă ...mai ales dacă laşi avere. O! am văzut scene unde mama ascunde testamentultatălui în sânul ei, de frica fiilor ei, ce, aproape cu cadavrul ne'nmormântat încă, caută cu ochiri umede, însă de şarpe,testamentul răposatului. Am văzut asemenea scene, unde soţia leşină numai pentru că letargia şi libertatea ce dăpaloarei sale îi şade bine. E infam tot ce e om... Nu cred în această bestie răutăcioasă care se trage din măimuţe şicare şi-a adus toate obiceiele rele ale străbunilor ei.
— Taci, zic eu! Sofia ta n-a fost femeie?...

— Femeie, ea? zise el, surâzând amar — ea, femeie? Aiurezi! Un înger a fost, un înger cum îl cugetă Dumnezeu
numai o dată în mijlocul eternităţii sale fără margine. Ce e femeia? Acest om ce trăieşte pentru a-şi spoi faţa cu
colori, vorba cu minciună şi ochii cu lacrimi înşelătoare? O sfinx ce plânge când te tradă, ce râde în inima ei cândochii ei sunt plini de lacrimi. O, ea n-a fost o femeie... Protest în contra numelui.
Asta era dispoziţiunea lui Ion în urma morţii Sofiei. Mult timp în urmă, el, deşi cu inima sfâşiată, deşi cu sufletulturbure, însă cu fruntea sa de artist etern senină, nu te lăsa să întrevezi nimica.
Eu, din contra, care văzusem figura frumoasă a acelei fiice a pământului, a acelui înger blond, eu îl visam zi şi
noapte, şi mi se părea că atuncea când îngenuncheam la o icoană neagră de lemn din biserica noastră, când dascălulmurmura în strana lui rugăciuni într-o limbă veche şi mai mult slavă, pe când preotul în altar îşi înălţa slabele salemâini spre ceruri, mie mi se părea că mohorâta roşie icoană a Maicii Domnului din iconostas lua conture din ce în cemai albe, faţa sa cea ştearsă şi ne'nţeleasă devenea ca suflată de-argint trandafiriu, părul său acoperit de maramăbrodată cu aur părea că undoia în lungi şi dezordinate bucle blonde ca aurul, ochii săi stinşi de vreme păreau călucesc ca două flori vinete, iar buzele sale sânte, galbene şi închise păreau, rozate, a murmura vorbe, pe când hainacea plină de falduri şi roşie devenea în ochii mei painjeniţi albă ca gazul cel alb. În biserică, în locul maicii luiDumnezeu, eu priveam, prin lacrimile mele amare de amor, pe acel chip drag inimii mele, pe Poesis.
Cine era ea? Ce era? Cu ce se ocupa? Actriţă de mâna a doua, de la un teatru de mâna a doua, ea juca subrete, deşipasul şi atitudinea arătau pe tragediana…Sărmanacopilă! Abia-i murise sora-sa, şi ea trebuia să joace un rol vesel. Puţin alb trebuia feţei sale celei de-o albeţe palidă, olină adiere cu roşu îi dete un fel de reflect trandafiriu asemenea [cu] al luminii serii. Sânul ei era acoperit numai c-ouşure cămaşă de gaz care trăda mai mult decât acoperea piepţii cei mai rotunzi, mai albi, mai mici, ce păreausculptaţi într-o marmură de argint de mâna unui sculptor orb, căci, văzând, n-ar fi putut decât să sfarme de gelozieopera sa. Ea juca pe-un înger, într-o feerie fără de înţeles cu dei ex machina, care plăcea şi era frumoasă numaipentru că persoanele ce jucau în ea plăceau şi erau frumoase… Eu stam şi-o contemplam. Voluptatea acelui sân de marmură, visătoria acelei feţe palide îndreptate spre cer, acelemâini mici şi albe unite ca pentru rugăciune, acele braţe rotunde, goale, fragede, lăsate în jos ca şi când ar fi denunţat desperanţa, acel corp ce sta să-ngenunche, acele aripi ce stau să se mişte şi s-o ducă — toate astea făceau un singurchip, un singur corp frumos, dulce, ideal — Poesis!
Dar clopoţelul cel amorţit al sufletului zgârie aerul scenei şi eu mă depărtai de cabină, pentru ca să nu observe cumvaea că eu surprinsesem frumuseţea ei în forma sa cea mai plastică şi mai divină. Ea ieşi în curând din cabină. Mă văzuşi surâse; eu încercai să invent un compliment cât se poate mai nestângaci.
— Ce te-a adus în atmosfera asta ce miroase a colori de ulei şi ulei de lampe? zise ea surâzând.

M-am roşit şi-mi plecasem ochii ca un băiat din şcoală surprins asupra găinilor de hârt[i]e ce le face într-ascuns şi pesub bancă. Dar luându-mi inima-n dinţi, pentru că, în fine, trebuia...
— D-ta! zic.
— Eu? Glumeşti, zise ea... şi albul dat pe faţă nu putu opri ca faţa ei să se înflăcăreze ca focul.
Fondalul se lăsă cu desăvârşire la pământ, şi noi rămaserăm după el.
— De când te-am văzut, urmai, apucându-i mâna, ochii mei au orbit de lumina ta şi inima mea s-a-nchis pentru toatălumea din cauza amorului pentru tine. Poesis, am uitat cărţile colbăite, ştiinţa şi poezia, idealele uneia şi-a alteia, decând ai apărut tu înaintea mea. Nu ştii, nu poţi şti cât te iubesc. Tot ce e frumos azi pentru mine, azi se-ntruneşte-ntine: floare şi pasăre, primăvară şi basm de iarnă, albeţa Nordului şi flacăra Sudului, toate, toate idealele pierdute leregăsesc într-un singur chip, într-al tău!
— Replica, zise ea repede şi turburată.
— Mă iubeşti? zisei eu, îngenunchind şi reţinând-o cu furie.
— Da, zise ea turburată, surâzând, roşind, dar fugind totodată dinaintea mea acolo unde-o chema replica ei, astfelîncât auzii vocea ei, de-un timbru umed şi copilăresc, pătrunzând scena, şi publicul ce aplauda entuziasmat la apariţiaacestui înger pământesc.
Eu rămăsesem în genunchi şi cu mâinile unite după fondal şi sorbeam cu tot sufletul meu notele de argint a voceisale ce veneau până la mine. Eram zdrobit de fericirea mea. Pe când stăteam extaziat, cu capul plecat în pământ, răpitca de-o suvenire şi setos să mai ascult vocea ei, ce încetase, aud în dreptul meu un foşnet de rochie... îmi ridic ochii...era ea... Se uita cu o milă nemărginită, c-un amor nemărginit asupra figurii mele îngenuncheate.
— Poesis, şoptii eu, ridicându-mă şi întinzându-mi braţele. O clipă, şi zăcea ca înmărmurită pe sânul meu,
încunjurând cu braţele ei albe şi goale gâtul meu. Cu buzele mele căutam faţa ei, ce se ascunsese pe pieptul meu, darîn acel moment ea-şi descleştă un braţ al ei demprejurul gâtului meu... îmi atinse cu dosul mâinii gura mea însetată,apoi, întorcându-se, dispăru surâzând. În zadar întindeam plin de dorinţă braţele mele spre umbra ei fugitivă... Eazbura.
Se-ntoarse înapoi.

— Copilul meu, zise ea c-un aer serios, netezindu-mi fruntea. Acompaniază-mă pân-acasă. Tatăl meu e în orchestră,el ţine violoncelul... până la actul al patrulea e încă mult... apoi el vine singur acasă. La* revedere! zise ea, intrând încabină şi roşindu-se uşor, ca şi când s-ar fi ruşinat de ceea ce zisese.
Ieşi în curând, schimbată în hainele ei de totdeauna şi învelită într-o scurteică blănită, care-o prindea de minune, şic-o pălărioară de catifea în cap….
Era aşa de tăcută şi albă câmpia, era aşa de rece şi senin aerul, era aşa de fierbinte şi întunecat amorul
meu! Mergeam cu ea alături, cu ea, care trecea, un suflet cald şi tânăr de copilă, peste câmpia ninsă şi bătrână... Înacel moment vedeam în ea totul... idealul meu, îngerul meu, femeia mea. Femeia mea... când îmi imaginam că aceacopilă dulce şi blândă ce trecea alături cu mine putea să mă numească vrodată bărbatul ei, un farmec ne'nţeles, ocăldură ca aceea a camerei încălzite în timp de iarnă, un aer îmbălsămat, apăsat, familiar trecea prin noaptea ceapustie şi rece a sufletului meu. De douăzeci de ori eram să mă repăd s-o strâng în braţe c-un amor copilăresc şinebun, de douăzeci [de ori] zâmbetul ei mustrător şi viclean, care părea că ghiceşte tot ce se petrece-n mine, îşi râdea de încercările mele…
Am cuprins cu amândouă braţele gâtul ei, eu însumi mă ridicam încet, încet, ca poate să-i răpesc o sărutare lungă şifermecată. Dar ea păru că se trezi din visăria ei molatecă şi somnolentă... Îşi deschise pe jumătate ochii, mă response cu blândeţe şi, lovindu-mă peste frunte, surâzând, zise:
— Copil ce eşti! Du-te! Apoi, desfăcându-se cu o silă de putere graţioasă din mâinile mele ce ţineau pe-ale ei, ea seduse de se aşeză pe fotoliul de lângă piano şi deschise coveltirul. M-am repezit şi la fotoliul acela şi, aruncându-măîn genunchi, am cuprins cu beţie talia ei cu amândouă mâinile şi-mi apăsai capul ameţit de amor în poalele ei. Astfel,în atitudinea această, ea-şi întinse braţele pe clape şi-ncepu să bată clapele cu o vioiciune melancolică; era un valsturbat, înamorat şi trist, a unuia din maeştrii germani, ce mă ameţea, mă tâmpea şi mai mult. N-auzeam note şiarmonie ci numai un vuiet melancolic şi voluptos, care se pierdea încet, încet.
Îmi ridicam capul, priveam cu atâta amor în faţa ei roşită de căldură şi strânsoarea braţelor mele, simţurile mele erauîmbătate şi nu puteam răspunde de ele de iritate ce erau, privirea mea era un foc, strânsoarea mea o turbare.
— Poesis, zisei cu voce înecată, te iubesc!
— Tst! tată-meu! ţipă ea încet, sculându-se şi răzimând mâna dreaptă de marginea ferestrei.
Mă sculai din genunchi la această veste neaşteptată. Ea rupse floarea de crin din oala din fereastră şi apăsă cu ochiimaiînchişi o sărutare arzândă pe floare — astfel încât se păru că albul cel d-argint al crinului se roşeşte, apoi c-oexpresiune limpezită de amor mi-o întinse cu braţul stâng mie. Am depus şi eu sărutarea mea pe acel crin ce nu puteafi mai alb şi mai curat decât faţa verginei mele mirese — o sărutare de foc, o sărutare eternă! Mă repezii spre uşă...dar mă-ntorsei în prag şi-o priveam răpit cum nalta şi subţirea ei statură sta ca răzemată c-o mână de piano, privindîn urma mea. Încă o privire şi-am ieşit, căci auzeam paşii bătrânului trosnind pe din faţa casei, pe cărările îngheţateale bătăturii. …
Cine era fericit ca mine? Pierdut în visări fără fine, părea că fiecare floare şi fiecare stea e sor' cu mine, sor' dulce,surori amantei mele. Adeseori, în nebunia [mea], uitam pe Dumnezeu, visam că eu îs lumea cu miriade stele şi cumiriade flori, şi-mi părea că-mi plec albastrele mele mări şi înstelatele mele ceruri, munţii mei cei negri şi văile melecele verzi, nopţile mele cele lunatece şi zilele mele cele de foc, îmi părea că le plec toate şi le-nchin cu tămâia vieţiilor unei palide umbre de argint, ce-mi părea centrul lumii, umbră ce cobora razele soarelui ca pe-o scară de aur —umbra Poesis! Adeseori îmi părea cum că Eternitatea nu mi-ar fi destulă s-o ador şi că, îmbrăcat în haina morţii, eu,în luptă cu bătrânul timp, îi rumpeam aripile şi-l azvârleam în uitare! Altădată limbile mi se păreau neroade, vorbelefără înţeles... orice vorbă ce nu o puteam referi la ea îmi părea o nerozie, şi o nerozie să cuget asupră-le... mintea meaîncetase de a-mi interpreta înţelesul vorbelor... uimit şi nebun, vedeam în închipuinţa fiecărui concept numai palideleconture a divinei sale umbre…

***

S-apropiase de mine; în momentul când o văzui, ea se aşeză molatecă pegenunchii mei şi-mi sărută ochii mei, ce se închideau de-o visărie profundă, căci nu-mi venea a crede că e ea,fantastica zână a visurilor mele îndelungate. Îi luai capul ei cel blond între mâinile mele şi privii la el. Ce trist eraacel cap, ce palidă faţa aceea, ce înfundaţi acei ochi albaştri!
— Poesis, zisei, eşti nenorocită? Ce palidă eşti, copilul meu! Tu suferi! Tu plângi!
— O, dac-ar fi să plâng numai eu... Dar să tăcem despre asta. Tomo! poate că azi ne vedem pentru ultima dată.
— Ultima dată? Aiurezi, Poesis! Ultima dată?
— O, copilul meu, de-ai şti ce nenorocită sunt, zise ea, cu ochii plini de lacrimi, înlăturând cu mâinuţele ei albe părulnegru de pe fruntea mea şi arzând cu buzele ei contrase de plâns fruntea mea întunecată. Ce nenorocită sunt, fără casă ţi-o pot spune ţie. Dacă te pot ruga ceva în numele maicii tale, în numele acelui înger curat, uită-mă! Uită-mă, celpuţin până ce voi muri... După ce voi muri...
— Poesis, pentru D-zeu, ce va să zică asta? Spune-mi ce ai?
— Ce am? Nu-ţi pot spune ce am. Dar să uităm asta... să le uităm. Ce frumos eşti tu în astă sară. Părul tău pare a fi deeben şi ochii tăi diamanţi negri! Ce frumos e iubitul meu... iubitul meu? Nu al meu...
— Nu al tău, Poesis?... Tu nu eşti a mea, îngerul meu cel blond? Aide, poate c-ai plâns unde-am lipsit atâta vreme,de-aceea oare să nu mai fiu al tău? Poesis, această patrie va fi a mea, ca şi a inimicilor noştri; atunci tu vei fi femeiamea, frumoasa mea femeie, zâna grădinioarei mele, matroana vetrei mele părinteşti, mama copiilor mei! O, cefrumoasă eşti tu... ce mult o să te iubim noi... eu şi cu tatăl meu cel bătrân, pietrarul! Tu vei scutura praful de pecărţile mele, a lucrătorului cu spiritul, tu vei netezi cu mâna ta molatecă şi albă creţii de pe fruntea mea, tu c-osărutare vei însenina-o! Şi o să te iubesc, o să te iubesc cum îmi iubesc patria, cum iubesc pe Dumnezeu! Poesis!...Prin straturile de flori roiau fluturii nopţii... arborii înfloriţi îşi plecau ramurile îngreunate de flori albe şi roza pefrunţile noastre -parfumul îmbătător al primăverii umpluse cu suflarea sa răcoare şi virgină piepturile noastre, gură-ngură îi sorbeam suflarea, ea, cu genele jumătate închise, nu rezista defel dezmierdărilor mele melancolice... numailuna veghea ca un dulce soare de argint asupra îndelungului nostru amor!

***

— Azi rump orce legătură cu viaţa, azi rump legătura de amicie cu tine, legătura de amor cu umbra, cu
aducerea-aminte a Sofiei. Tomo, de azi înainte eu nu mai sunt al meu. Eu mă duc şi te las pe tine aicea... dar înaintede-a merge voi să-ţi arăt în ce consista nebunia vieţii mele, căci tu n-ai ştiut că eu sunt pictor.
El se sculă şi, trăgând şnurul alb de la pănura neagră ce sta drept în faţă, văzui pe perete un cadru ce-mi părea viu.
Ochilor mei turburi le părea viu în adevăr. Era Sofia. Părul ei cel cenuşiu, adunat într-o coroană ca o citadelă pe
frunte, ochii ei profunzi, negri, străluciţi, faţa ei musculoasă şi palidă, buzele subţiri şi vinete... era Sofia... în toatăfrumuseţea ei cea originală... blondă, pe care numai Sudul o cunoaşte... Ioan îşi împreună mâinile şi se uită în extazla acel portret mare ca-n viaţă... Ochii săi ardeau, buzele lui tremurau, eu stam speriat, uimit şi mă uitam ne'ncrezutde realitate la această scenă în care portretul părea viu, real, şi Ioan numai o umbră moartă în care trăiau doar ochiicei înfocaţi.
— Sărman cadru viu, sărmană operă a imaginaţiunii mele! Ce greu a fost să te creez din haosul durerilor şi a
desperărilor, ce cumplit e să te sparg acum de stânca cea rece a deşteptării mele! Dar te sparg... căci tu eşti singurullucru ce mă leagă de viaţă şi de trecut.
El scoase un pumnal ascuţit şi mic din sânul său şi sfârtecă cu o cruce curmezişă tot portretul, astfel încât pânza
se-nvălătuci în câtepatru părţile de cadrele de lemn aurit a portretului şi sub el rămăsese gol peretele alb. Ochiul săuera sec, surâsul amar, căci lupta fusese cruntă.
— Tomo, zise el, eu mă duc, cu toate că nu te oblig să mă urmezi. Rămâi tu aicea, în casa mea, aicea vei trăi comodşi neturburat de nimeni, cum am trăit eu, dat cu totul nebuniei mele, picturii. Trăsura mă aşteaptă de mult... adio!Amicia mea, gândeşte că n-ai fi avut-o niciodată şi te consolă! Adio!

***

... Am intrat înăuntru — şi-n camera ei. Era ca în ziua întâia a amorului meu. Pianul sta deschis şi scaunul înaintea lui,înaintea gurii sobei stătea încă scaunul cu sprijoane a bătrânului. Patul ei alb şi curat era lângă peretele stâng. Puseilampa pe masă — şi privirea dădu de-o epistolă sigilată cu ceară neagră. O luai. Era adresată mie şi scrisă cu mânacea fină. Am deschis-o cu repejune şi-am citit-o. Era scrisă tremurat şi cerneala şirurilor era turburată de lacrimicăzute pe hârtie. O reproduc tot aşa cum era scrisă:
Amantul meu, dulcele meu amant! M-ai crezut trădătoare, desfrânată, şi-ai luat lumea-n cap. Da, am fost criminală,inima mea, criminală cum a fost Maria Magdalena. Tomo, nu mai cer iubirea ta, căci când vei citi aceste şire, n-aimai putea iubi decât craniul cel îngropat şi ochii cei morţi a unei fete nebune -nebune de amorul tău — zdrobite deiubirea ce i-o impusese natura, de iubirea pentru bătrânul ei tată. Tata bolea, eu nu puteam câştiga nimic. Ce eramsă fac? Să cerşesc, aş fi roşit. M-am vândut dar. Cu-acest mijloc am căpătat bani mulţi, prea mulţi încă — căci tataa murit. Să-ţi descriu ce-am simţit după ce l-am înmormântat? De câte ori am cugetat să mă duc la tine, să înconjurpicioarele tale cu braţele mele, să te rog, să te conjur ca să mă ierţi. M-aş fi făcut sclava ta, căci te iubeam, teiubesc! Am fost la Ioan. L-am conjurat să te îngrijească, i-am dat banii ce îi aveam, dar i-am cerut jurământ să nu-ţipomenească nimica de mine. Înainte de-a pleca el a venit la mine şi mi-a spus în ce stare te aflil-am trimis îndărăt, căci ştiam că prima ta cugetare va fi: sinucidere — căci eu ştiam că tu mă iubeşti cum te iubesc eu. Într-una din zile tu ai dispărut. Ce-mi folosea că mă vândusem,când tata murise, când tu te-ai dus?... Am scris testamentul meu, în care te-am pus pe tine moştenitor al micei căsuţe... apoi am făcut foc în cămin, am închis uşile şi am închis şi oblonul — căci ideea-mi părea dulce, ca să mor de moartea de care-ai murit tu. În atmosfera năduşitoare ţi-am scris ceea ce vezi. Apoi, şezând lângă piano, începui a cânta valsul cel molatec, dulce, pe care l-am cântat când capul tău cel negru şi genial dormea în poalele mele. Să mai mângâi acea frunte de marmură nu mai puteam spera. Aşa-i că tu mă ierţi? De-ai fi fost numai tu şi eu în lume... ce mult ne iubeam eu şi cu tine. Traversam codrii cei verzi până muream amândoi unu-n braţele altuia, pentru ca în cealaltă lume să traversăm de braţ, doi îngeri, stelele cerului. Adio, copilul meu! Te iubesc! Gândeşte la mine — de voi putea, voi gândi şi eu numai la tine, numai. Nu mă respinge, copilul meu, lasă-mă să fiu a ta...A t a P o e si s.
Am citit şi-am recitit ce scrisese ea şi apăsam plângând în hohot, ca un copil, şirurile ei şterse de lacrimi de buzelemele vinete şi arzătoare.
— Poesis! strigam eu, strângând aerul camerei la pieptul meu. Poesis, iartă-mă!”