„E un curent pe care l-am inaugurat - D. C. şi M. I. - în noaptea de 10 spre 11 septembrie '98 (când am fost bătuţi pe stradă), ca să terminăm odată cu poezia. Din acel moment scrierile noastre s-au numit fracturi. Când am publicat prima oară acest text, n-am avut timp să facem o radiografiere pe îndelete a curentului, ci doar să-l descriem în linii generale. A doua variantă, ceva mai bogată, a fost îngropată într-o revistă de istoriografie literară. Apariţia de faţă reprezintă varianta definitivă a manifestului nostru.

     Fracturismul are mai multe niveluri: sociocultural, psihologic, estetic şi, în consecinţă, curentul nostru este reflectarea literară a unei realităţi noi. În plan politic este reprezentat prin anarhism. Anarhia noastră este revolta unor mai mult sau mai puţin falşi marxişti care văd cum nişte fascişti nenorociţi ca Fukuyama pledează pentru o lume care distruge valorile spirituale ale umanităţii. Mai bine să distrugem noi lumea.

     Pentru a vă oferi cel mai simplu exemplu al fracturii mesajului în lumea în care trăim: în registre diferite, e o fractură între un film mizerabil de la vreo televiziune şi reclamele scârboase care îl întrerup. E normal ca aceste fisuri, vizibile cu ochiul liber, să se reflecte în scris. Creierul nostru funcţionează (dacă o face) asemenea lumii în care trăim.

     Fracturismul desfide şoarecii de bibliotecă şi poeţii „premianţi”, cât şi o poezie scrisă pe diplomele de absolvire a facultăţii. Fracturismul urăşte poeţii „făcuţi”, roboţeii liricii române. Poeţii contemporani (indiferent de curentele sau mişcările în care se înscriu), prezentaţi cu largheţe în revistuţele scoase de admiratorii lor, sunt nişte mafioţi care încearcă să folosească puţinele lor reuşite poetice în scopuri sociale (mulţi dintre ei au cinci slujbe şi nu mai scriu nimic valabil), impuşi fiind după modelul sicilian al familiei (care-i include acum şi pe preşedinţii asociaţiilor de scriitori). Ei s-au strâns în jurul unor teoreticieni (foşti scriitori), care le-au băgat în cap unor premianţi că pot să ajungă poeţi. Sunt jalnici. Aceşti scriitori, după ce au bătut câmpii pustii vreo zece ani, mai nou şi-au descoperit adevărata vocaţie: negustori de idei depăşite, dar fixe, de literatură ieşită din uz sau compendii didactice. Poeţii tineri calcă pe urmele maeştrilor (primind burse în străinătate, de care numai ei au auzit), însă nu în poezie, care a rămas la fel de „exoftalmică” (adică lectorul rămâne cu “ea” în mână, năuc, cu ochii bulbucaţi, aşa cum fac şi lamentabilii acoliţi ai lui Dan Silviu Boerescu sau ai altor meşteri judeţeni).

     În totul, aceşti poeţi au trădat poezia pentru un ideal mic-burghez. Fiecare pasăre pe limba ei piere. În rest, nu trebuie să vă speriaţi. Fracturismul nu va omorî pe nimeni dacă nu e necesar. Ar mai fi de spus doar că, deşi nu are nici un precursor autohton, fracturismul e un curent prefigurat de câţiva poeţi străini (Yves Martin, Allen Ginsberg, Robert Creely, Velimir Hlebnikov, e. e. cummings, Keneth Koch, John Ashbery…) şi pare în vogă printre poeţii tineri din tot Estul Europei. Un exemplu ar fi „noii barbari”, grup de poeţi polonezi ai anilor '90.

     Dintre poeţii români sunt fracturişti: Ştefan Baştovoi, Mihai Vakulovski, Ruxandra Novac, Domnica Drumea, Sandu Vakulovski, Zvera Ion, Răzvan Ţupa şi - presupunem - noi.

     Fracturismul este un curent al celor care există aşa cum scriu, eliminând din poezia lor minciuna socială. Fracturismul nu este o afacere poetică, o fraudă mic-burgheză sau o spargere la băncile goale ale poeziei de azi. Nu este aşa ceva. Fracturismul este un curent al celor care nu au speranţe carieriste, al celor care nu percep arta ca pe o tranzacţie socială, iar viaţa ca pe o afacere din care să poţi scoate cu orice preţ profit. Foarte mulţi consideră că (sau se comportă ca şi cum) literatura s-ar fi terminat la sfârşitul anilor optzeci, iar poezia tânără ar fi o palidă copie a poeziei cotidianului, a lunediştilor sau a tot felul de textualişti/iovişti sau a postmodernismului (îmbrăcat în straie româneşti). Nu este adevărat. Fracturismul desfide cotidianul şi jocurile textuale ale lui Gheorghe Iova. Fracturismul este suficient de puternic încât să existe pe propriile lui picioare. Braşovul sau Bucureştiul sunt nişte oraşe moarte. Poezia a crăpat în ele. Cei care au scris cândva poezie sunt cuprinşi astăzi de un putred spirit comercial, sunt înghiţiţi de mlaştina banilor. Prin modul în care trăiesc, aceşti „foşti” nu mai au nici o legătură cu poezia.

     Fracturismul, după ce a descoperit fisurile realităţii şi existenţei, vrea să instituie o legătură extrem de strânsă, o coeziune între felul cum trăieşti şi poezia pe care o scrii. Fracturismul a înţeles că aceste două lucruri nu pot fi despărţite. Nu poţi fi, în acelaşi timp, un profesor universitar-academician, un mic-burghez carierist-comerciant-politician şi un poet nonconformist. E o discrepanţă aici şi o fisură. Fracturismul desfide poezia optzecistă a realului, derivată din cultură şi împănată cu o multitudine de planuri „ştiinţifice”. Ce limbaj preţios folosesc aceşti poeţi care pretind că scriu o poezie a concretului! Ei le vorbesc iubitelor „exoftalmice” şi „suturate” despre „lobotomii” sau despre cum mănâncă seminţe „decorticate”. Sunt jalnici şi ridicoli. Ei pretind că scriu o poezie a realului, a omului comun şi obişnuit, dar fac acest lucru pornind dinspre cultură (de multe ori una nici măcar bine asimilată). Aşa ceva însă nu se poate. Asta e o minciună. Fracturismul reclamă o subiectivitate necontrafăcută, nouă, care să poată institui puncte de vedere necunoscute asupra realităţii. Poeţii fracturişti pornesc de la ceea ce le este caracteristic doar lor. Fracturismul este primul curent care nu mai are nici o legătură cu poezia realului, cu noul antropocentrism sau cu textualismul. În sfârşit, fracturismul este primul model al unei rupturi radicale faţă de postmodernism.

(prima variantă a acestui text a apărut în octombrie 1998, în „Monitorul de Braşov”)

* * *

     „Manifestului fracturist” al lui Marius Ianuş şi Dumitru Crudu este redactat în spirit avangardist, ca un gest polemic la adresa scritoriilor generației 80. Ca orice nou val poetic, acesta se revoltă împotriva promoţiei anterioare, mai concret împotriva modelelor reprezentate de Mircea Cărtărescu, Alexandru Muşina, Liviu Ioan Stoiciu şi Cristian Popescu.

     Prima variantă a „Manifestului fracturist” a lui Marius Ianuş şi Dumitru Crudu apare în octombrie 1998, în „Monitorul” de Braşov, anunţând promoția douămiistă. Aceştia îşi expun public o atitudine diferită faţă de poezia „răsuflată” a promoţiei optzeciste. Autorii se revoltă împotriva „poeţilor mic-burghezi”, care au trădat „autenticitatea” demersului liric pentru a se izola într-un cotidian artificios ori în „jocuri textuale”. Fracturiştii propun „un nou curent al celor care există aşa cum scriu, eliminând din poezia lor minciuna socială” şi care refuză „noţiunile, denumirile, etichetele de tot soiul, pentru a ajunge la complexitatea vie a realului şi a individualităţii”. Aceştia cer scriitorilor „experimentarea celor mai extreme senzaţii şi stări pe propria piele”, justificând prin faptul că „a venit vremea poeziei trăite, asumate, adevărate”. Atenţia manifestului este îndreptată nu spre programele estetice, ci spre cele existenţiale. Nu valoarea estetică contează, ci cât de „fracturiste” sunt senzaţiile, stările psihologice şi experienţele psihedelico-viscerale, aglomerate în noul tip de poezie. Mișcarea fracturistă este considerată cea mai fertilă și mai interesantă din ultimele două decenii.

/A. Grati, critic literar/