„Desigur că citindu-se acest titlu, oricine se va întreba dacă poezia comportă o logică deosebită de a prozei, şi vom stabili de aceea imediat un lucru pe care cărturarii noştri ar fi trebuit demult să-l stabilească, şi anume că proza se conduce după o logică şi poezia după alta (…). A fi poet înseamnă a fi poet şi logica poeziei este, dacă ne putem exprima astfel, nelogică într-un mod sublim. (…) Logica poeziei este nelogică faţă de proză şi tot ce nu e logic fiind absurd, logica poeziei este prin urmare însuşi absurdul. (…) Când ştim că Divinitatea este neînţelesul şi Neînţelesul este absurdul, ce alt voiţi să fie logica ei, decât aceea ce este însăşi Divinitatea şi Poezia însuşi.

     În asemenea condiţiuni însă partea grea de explicat este cum poezia poate să convingă cu logica ei nelogică, mult mai bine, mai decisiv şi mai repede decât proza. Asupra acestui punct avem foarte puţine de zis: poezia convinge, pentru tot ce este frumos ni se impune fără ca nimeni să-şi poată da seama în ce mod şi pentru ce. (…) Ea suscită lacrămile, mângâie sau reprobă, dă naştere zâmbetului de bucurie sau încreţeşte buzele prin ironia sa, şi când voieşti să te opreşti şi să-ţi dai seama de cauze printr-o strictă analiză, rămâi uimit în faţa golului aproape total pe care ea ţi-l dă ca rezultat. (…)

     Se poate cugeta și în versuri și în proză, dar nu se va întâmpla decât că proza va deveni proză poetică, iar versurile proză ritmată.

     Poezia e datoare să deștepte cugetarea, ci nu să devină ea însăși cugetare (…). Într-un cuvânt a cugeta nu este a fi poet. Este a fi cugetător. A fi poet este a simți.

     Reprezentarea acestei simțiri prin un mod de exprimare special, – acel al imaginei, al coloarei și armoniei, – este singura și adevărata poezie.”

     Fragmentele sunt preluate din articolul „Despre logica poeziei”, publicat de Al. Macedonski în 1980, în revista „Literatorul” din București. Acest articol are caracter de program literar, căci Macedonski se declară aici adeptul poeziei noi, al celei născute dintr-o expresie modernă, inedită a lirismului. Resortul primordial al căutărilor şi experimentelor macedonskiene constă în intenţia de a crea altfel decât până la el, de a inova substanţa şi expresia lirismului românesc. După cum afirma Hugo Friedrich în studiul Structura liricii moderne, „Aproape toţi marii lirici ai secolului al XX-lea au propus o artă poetică proprie, un fel de sistem al poeziei lor sau al poeziei în genere.”.

     Macedonski îşi începe articolul, subliniind opoziţia dintre discursul raţionalist şi cel poetic, figurativ, prin care se realizează „logica poeziei”. Demersul său este o reacție polemică la adresa raționalismului în poezie. Potrivit lui Macedonski, logica poeziei este alta decât a prozei. Logica poeziei e absurdul. Afirmația e demonstrată printr-un lanţ de echivalări a poeziei cu divinitatea, neânţelesul şi absurdul. Faptul că limbajul figurat are alt mecanism decât rațiunea este ilustrat prin câteva metafore din poezia lui Dante, din folclor și din textele proprii: „noapte nebună”, „ai nopţii ochi cereşti”, „fanfare colorate de-o purpură aprinsă” etc. Macedonski pledează astfel pentru inefabilul poeziei, atât în formă, cât şi în conţinutul acesteia.

     Efortul teoretic al lui Macedonski se îndreaptă şi spre delimitarea poeziei de proză în scopul definirii specificului estetic al poeziei. Deşi demonstraţia e destul de naivă, afirmarea polemică a autonomiei estetice şi a caracterului inexplicabil raţional al limbajului poetic îl apropie pe Macedonski de simbolism.

     Textul altui articol, publicat de Macedonski în revista „Literatorul” și intitulat „Poezia viitorului”, este deja un veritabil manifest simbolist în care sunt citați corifeii mișcării Baudelaire, Maeterlinck, Mallarmé, Péladan, Moréas. „Simbolismul, susține Macedonski, este cel mai apropiat de natură, fiindcă el, pentru a ne sugera idei, procedează întocmai ca dânsa – cu alte cuvinte, fiindcă ne înfăţişează una sau mai multe imagini ce se transformă la urmă în cugetări”. Grație acestor manifeste poetice, lui Macedonski i se recunoaște rolul de inițiator și de teoretician al modernismului poetic românesc, precum și de prim reprezentant al simbolismului românesc.

     /A. Grati, critic literar/