Camil Petrescu afirma că „există două moduri de a scrie un roman, două tehnici. Sunt unii literați care încep cu începutul, continuă cu mijlocul și – când au ajuns la capăt – pun “fine” şi gata, au sfârşit romanul! Pe urmă îl predau direct şi cu beatitudine tipografiei. Să numim tehnica asta a tricotajului. Ştii cum se face un pulover? Odată lucrul început jos, urcă spre gât şi se încheie cu mâneca. Dar mai e o tehnică, să zicem, a arhitectului, care înalţă mai întâi scheletul casei, pe urmă face împărţirile pe etaje şi abia către sfârşit se întoarce ca să plaseze duşumelele, sobele, clanţele şi celelalte. Aplicată în arhitectură, metoda tricotajului ar fi să începi cu parterul, să-l mobilezi, să-l decorezi, să-i pui parchet; pe urmă să construieşti etajul doi, etajul trei şi, apoi, terminând cu etajul şase, dacă ai isprăvit la ora cinci, la ora cinci şi douăzeci şi cinci casa e locuibilă în întregime. Mărturisesc, nu pot să folosesc această tehnică a tricotajului.
După ce am scris, în linii generale, romanul meu, am nevoie de un număr de corecturi, fiecare cu o menire precisă. Întâia constă în adăugarea episoadelor menite să fixeze caracterele; această operaţie dublează manuscrisul. A doua corectură e sortită să adâncească momentele de interpretare psihologică. A treia corectură urmăreşte numai adăugarea elementelor care caracterizează atmosfera. A patra corectură urmăreşte tranziţiile. A cincea are ca scop să pieptene frazele şi să lămurească nuanţele, realizând o cât mai mare expresivitate şi – fireşte - mai sunt necesare încă două corecturi normale. Spre marea mea părere de rău, n-am izbutit să ajung, în lucrările mele, deocamdată, decât până la a patra corectură.”
a) Cunoşti şi alte tehnici de scriere a romanului?
b) Gândindu-te la texte studiate sau citite extracurricular,
înscrie în două coloane exemple de
romane care consideri că au fost scrise în cele două tehnici:
Tehnica tricotajului și Tehnica arhitectului.
c) Oferă exemple de texte pe care le consideri calofile.
Care are caracter de baladă; stil de baladă preluat ca formă de expresie artistică în textul poetic.
Formă specifică a discursului liric contemporan, definită prin prezenţa unui nucleu narativ, a unui scenariu mitic sau iniţiatic inserat în textul poetic, adesea, relevat de frecvenţa verbelor și a indiciilor temporalităţii.
Formă dialogică de structurare a discursului poetic în expunerea ideilor și a sentimentelor eului liric (de exemplu, dialogul eului liric cu sine, cu mama, cu iubita, cu elementele naturii, cu viaţa, cu moartea, cu diverse lucruri şi fiinţe etc). Procedeele stilistice de realizare a dialogismului într-un text poetic sunt: vocativele, invocaţiile, interogaţiile retorice, exclamaţiile retorice.
Cercetează
1. Lecturează poeziile: Balada celor deportaţi, Mica baladă, Baladă, Cămăşile.
1.2 Selectează secvențele de text care demonstrează că baladescul este o
trăsătură distinctivă a operei lui Grigore Vieru.
Sarcină Scrisă
1. Completează un acrostih cu titluri de poezii sau versuri ale poetului, obținând pe verticală numele Grigore Vieru.
Titluri de texte: | Versuri vierene: |
---|---|
G Glas de taină | |
R | |
I | |
G | |
O | |
R | Reaprindeţi candela-n căscioare... |
E | |
|
|
V Vreau să te văd | |
I | |
E | |
R | |
U | Uşoară, maică, uşoară... |