Camil Petrescu afirma că „există două moduri de a scrie un roman, două tehnici. Sunt unii literați care încep cu începutul, continuă cu mijlocul și – când au ajuns la capăt – pun “fine” şi gata, au sfârşit romanul! Pe urmă îl predau direct şi cu beatitudine tipografiei. Să numim tehnica asta a tricotajului. Ştii cum se face un pulover? Odată lucrul început jos, urcă spre gât şi se încheie cu mâneca. Dar mai e o tehnică, să zicem, a arhitectului, care înalţă mai întâi scheletul casei, pe urmă face împărţirile pe etaje şi abia către sfârşit se întoarce ca să plaseze duşumelele, sobele, clanţele şi celelalte. Aplicată în arhitectură, metoda tricotajului ar fi să începi cu parterul, să-l mobilezi, să-l decorezi, să-i pui parchet; pe urmă să construieşti etajul doi, etajul trei şi, apoi, terminând cu etajul şase, dacă ai isprăvit la ora cinci, la ora cinci şi douăzeci şi cinci casa e locuibilă în întregime. Mărturisesc, nu pot să folosesc această tehnică a tricotajului.

După ce am scris, în linii generale, romanul meu, am nevoie de un număr de corecturi, fiecare cu o menire precisă. Întâia constă în adăugarea episoadelor menite să fixeze caracterele; această operaţie dublează manuscrisul. A doua corectură e sortită să adâncească momentele de interpretare psihologică. A treia corectură urmăreşte numai adăugarea elementelor care caracterizează atmosfera. A patra corectură urmăreşte tranziţiile. A cincea are ca scop să pieptene frazele şi să lămurească nuanţele, realizând o cât mai mare expresivitate şi – fireşte - mai sunt necesare încă două corecturi normale. Spre marea mea părere de rău, n-am izbutit să ajung, în lucrările mele, deocamdată, decât până la a patra corectură.”