Dramă în două acte
( fragment )

Personaje:

Călin Ababii, fost soldat din gardă, rămas cu munca în colhoz, mai mult pe lângă vite.
Maria, consăteanca lui, o biată femeie trecută printr-atâtea, încât până la urmă I s-a zis ʺSfântaʺ.
Mihai Gruia, prieten de copilărie al lui Călin și al Mariei, ajuns om de vază, cu posturi importante în cadrul guvernului republicii Moldovenești.
Sandu, feciorul Mariei, un băiat molipsit de febra milităriei.

(La o măsuță stau cei doi prieteni – Maria și Gruia - cu doua pahare de ceai)

Maria (după o lungă tăcere): Ș-am venit, iaca, să te rog – poate măcar pe câteva zile.Te rugăm cu toții, Vecinii, măhala, tot satul te roagă...

Gruia : Dacă nu pot, Marie… Mâine-poimâne începe sesiunea. Până și celor bolnavi li s-a făcut injecție, i-au ridicat din pat… A pleca în timpul sesiunii pe câteva zile – așa ceva nici vorbă nu poate fi.

Maria: Da ce-i aceea sesiune?

Gruia: Ia un fel de examene…

Maria: Mă tem că dacă nu vii, au să-l aducă pe bietul Călin, de nu i s-a mai întoarce nici numele…

Gruia: Unde să-l ducă?

Gruia: Ei, dacă nici tu nu știi unde îi duc…

Gruia: De ce să-l ducă?

Maria: D-apoi… a tras cu pușca în putere.

Gruia: Cum, adică, a tras cu pușca?... Ș-apoi cum putea el trage cu pușca, când era, de bine, de rău, șef la ferma de cai, adică tot un fel de putere la voi acolo în sat?...

Maria: Apu, iaca, de la caii ceia au și au pornit toate. Că, pe de o parte, toate erau bune, iar pe de altă parte, să tot stai și să te miri…

Gruia: Cum, adică?

Maria: Bine era că satul avea cai mulți, cai buni. Rău era că s-a dat ordin ca pământurile să fie lucrate numai cu tractoarele. Și aratul, și semănatul, și culesul – totul numai cu tractoarele, iar caii nechează și bat cu copita. Sătui, grăsuți. Oamenilor legea nu le garantează nimic, oamenii împart ceea ce rămâne, iar cailor un chil de grăunțe pe zi – de unde ai, de unde n-ai. Ieșea că lumea muncește, din noapte până în noapte, pentru a hrăni niște vite de care nici nu are nevoie. Și atunci a venit ordin de sus să facem ceva cu caii ceia… Un cuvânt așa de deșănțat, că, iaca, îmi stă pe limbă…

Gruia: Vîbrakovat.

Maria: Dacă nu, că la noi altfel îi zice… „Bracoucăʺ - așa îi zice la noi. Să facem bracoucă la cai – așa ni s-a spus.

Gruia: Ei, ei?

Maria: Oamenii noștri, lăsători cum sunt, au zis – hai că facem, de ce nu? Se cere bracoucă, facem bracoucă. Călin se cam ciondănea cu șefii, dar pe urmă a lăsat-o mai moale, fiindcă la început caii erau urcați prin vagoane, cu hrană, cu însoțitori, și-i duceau pe undeva pe unde era nevoie. Mai apoi însă, ori că nu le ajungeau vagoane, ori că nu mai aveau nevoie de cai, dar a venit un alt ordin – faceți bracouca pe loc și numai pielea o predați la stat. Am rămas înmărmuriți cu toții – cum, Dumnezeu, să scoți tu pielea ceea de pe cal și s-o predai la stat? Calul cu ce rămâne?

Gruia: Ce idioțenii, vai, ce idioțenii…

Maria: Cum ai spus? (Revenind la ale sale.) Și, ca să nu-mi uit vorba, vine ordinul de sus să facem bracoucă. Ușor de zis, da ia cearcă tu din cele două mii de cai, câți îi avem, să lași numai două sute. Din zece cai să lași numai unul. Că, iaca, ai ajuns om mare, dar ești și tu de-al nostru, ai crescut acolo cu noi și-i fi ținând minte că la noi în sat lumea se uită rău la cel ce-și ciomăgește vita, darmite să-i mai scoți și pielea! Și nu unui singur cal, ci la doua mii! (A stat o vreme cu paharul de ceai în mână, ascultând vuietul nopții de după geam.) Iaca, m-am umplut de jele, mi s-a oprit un nod în gât și nu mă pot urni din loc.

Gruia: Ne întoarcem la Călin...

Maria: Că bine zici, ne întoarcem la Călin. Chiar de la început, chiar din capul locului, Călin a zis că el nici nu vrea să audă de bracoucă pe loc și ai noștri au tot amânat-o de azi pe mâne, pentru că se temeau de dânsul. Are contuzie de la război, are și dovadă la mână. Amu, de unde până unde, se face la Chișinău adunarea crescătorilor de cai. Ai noștri îl trimit pe Călin cu gând ca două-trei zile cât va dura să facă repejor bracoucă la cai. S-o cam lungit însă povestea. Până le-o dat comisariatul puști și cartușe, până au găsit în sat doi prostănaci care se fuduleau veșnic că știu a trage bine în țintă. Le-au dat câte un șip de samogoncă. Li se cuvine, cică, după lege. Au mânat caii la văgăună ceea de pe malul Răutului și acolo unde e singura ieșire din văgăună, s-au întins secăturile celea pe burtă și hai a trage cu pușca.

Gruia: Ce canalii, Dumnezeule, ce ca-na-lii!

Maria: Da ce-i aceea ʺcanalieʺ? (Gruia nu răspunde, și Maria, după o scurtă șovăire, continuă.) Și, cum spuneam, stăteau secăturile celea întinse pe pântece și, afumați de-a binelea, trăgeau cu pușca în sărmanele vite. Măcar sa fi fost treji, măcar sa fi știut a ochi bine, dar nici treji nu erau, nici nu știau bine a trage – un cal doboară dintr-un glonț, pe altul îl calicește. Bietele vite, așa rănite cum erau, cearcă să se ridice de la pământ, ei iară trag și iar nu nimeresc. Să te ferească Dumnezeu ce se făcea acolo! Pe la o amiază văgăuna ceea era numai sânge, atâta sânge s-a scurs, ca, ziceau oamenii, dacă te uitai mai bine, se vedea până și pe sub gheața Răutului cum curge sângele la vale… Amu iată că spre sară se întoarce Călin de la gară cu dulapul acela în spinare…

Gruia: Care dulap?

Maria: D-apoi nu ți-am spus că l-au premiat acolo la Chișinău? Ei, l-au premiat, cum nu, și i-au dat nu că așa, de ochii lumii, da un aparat frumos, dar cam greu mai-mai să nu-l miști din loc de unul singur. Venea sărmanul de la gară cu premiul acela în spinare, că i se împleticeau picioarele. Cum l-a vârât în casă, s-a și repezit să cheme vecini, să se laude, mă rog, ca omul. Vecinii – unul nu prea este acasă, altul nu prea are când, și se tot codesc, se tot schimbă la față, Până la urmă îi vine lui Călin în cap că nu-i ceva cum trebuie. Închide ușa și hai repejor la ferme. Dă într-un grajd – pustiu, în al doilea, în al treilea baligă, întuneric și pustiu. Tocmai în cel de-al patrulea a zărit în fund o gloabă – bolnavă și n-avea cine-o ridica. O ridică dar Călin de la pământ îi pune căpăstru, ia vita de frâu și pornește cu dânsa pe urma hergheliilor, că se vedea bine pe omăt urma cailor goniți la bracoucă. Era vânt, ceață…

Gruia: Ajunge, Marie, că, gata, nu mai pot.

Maria: Dacă n-o mai rămas mult. Deci, ajunge el în văgăuna ceea, trece cu gloaba de frâu printre hoiturile însângerate apoi se oprește, se descheie la gât și le strigă celor doi trăgători la țintă: iaca, măi, au mai rămas două gloabe în grajdul acela… Numai că una din aceste două gloabe știe și ea a trage cu pușca, așa că vă previn – ochiți atent și trageți bine, pentru că dacă nu le culcați la pământ din două gloanțe pun eu singur mâna pe armă. Prostănacii ceia, când l-au văzut în mijlocul hoiturilor, au lepădat puștile, cartușele – și fuga spre sat. Călin pune mâna pe-o pușcă și hai după dânșii! Erau mai tineri, mai hodiniți, mai aproape de sat, văzând că nu-i mai ajunge, s-a pus în genunchi și a prins a trage. Pe unul la rănit în picior pe altul în cap, apoi a intrat în sat, și a început a-l căuta pe președinte. Apoi mai târziu a venit miliția l-au dezarmat, i-au legat mâinile și l-au dus, și cum l-au dus stă și azi… Este el un criminal Gruia?

Gruia: Nu este, firește, cu toate că nu trebuia să tragă. Oricum, vita e vită, omul e om…

Maria: (pe gânduri) Știu eu… Dar mă tem , of, Doamne, mă tem că o să înfunde lumea cu el dacă nu-l mai vedem.

Gruia: Așteaptă-mă dar o clipă până îmi iau servieta.

Sandu: Păcat totuși că toate se schimbă, toate se duc. A fost, iaca, până nu demult o salcie aici pe malul Răutului, o apucasem și eu, și amu – gata, nu mai este.

Gruia: Lasˋ că va mai trece o vreme și numai ce-ai să vezi cum pe malul acesta, sau pe celălalt, va mai răsări o sălcioară… Cât va fi râul, vor fi și sălciile, că le place grozav umezeala…

Sandu: Dar dacă nici râul nu va mai fi? Că, zice lumea, de la o vreme, când se face secetă, multe râuri se usucă și – gata, le seacă izvoarele…

Gruia: Apele nu pot să dispară, Apele ba se revarsă, ba își schimba albia, ba cobor în adâncuri, dar să dispară cu totul nu pot, pentru că apa, și aerul, și cerul e tot ce-avem noi mai frumos, tot ce avem mai sfânt…