”Din lirica bacoviană, orice forţă demiurgică este absentă. Demiurg s-a mistuit în gol şi singura natură e prezentă. Plânsul ce străbate straturile acestui univers liric nu este al creatorului, ci al «materiei». (…) Pentru Bacovia, plânsul este tânguire cosmică. El nu-şi permite nici o mitică antropomorfizare. Vaietul pare obiectivat ca în clasicul «sunt lacrimae rerum». Un Bacovia clasic? Nu, fără îndoială. Dar un Bacovia modern, constituindu-se în bună măsura prin antiromantismul său.”

(Nicolae Balota „Aud materia plângând”, în „Umanităţi”, Editura „Eminescu”, Bucureşti, 1973)

„Bacovia a fost şi nu mocnit, ci manifest - un foarte inteligent poet în fagurii lui de laborator artistic, lucrând cu materiale incredibil de solide şi rezistente, un edificiu artistic menit să dea întâia oară drept de cetate la noi, nu încă şi încă o dată plenitudinilor vieţii, nu tropotitoarelor galopuri ale sângelui, ci, dimpotrivă, surdinei, vidului, resorbţiilor, absurdului, sterilităţii, crepusculelor şi nopţii (…), absențelor de energie, de sens, de tentativă, inițiativei anulate.

El este poetul negaţiilor de diferite nuanţe, ... opera sa comparându-se şi comportându-se ca un reproş inextingibil, adresat lumii.”
(Ion Caraion, „Bacovia. Sfârsitul continuu”, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1977)

"Atmosfera funerară impregnează până la saturaţie lirismul bacovian. Dacă plumbul tutelar e plumbul cununilor mortuare, vegetalizat într-un simulacru de existenţă doar pentru a propaga sonurile autumnale (…), nu există la Bacovia o altă evocare a morţii decât figura neutră a dezagregării, sub semnul unui vid moral, a unei nespus "de dureroase insensibilităţi (poezia fiind ea însăşi un anestezic). (…) La Bacovia „thanatosul” e surprins printr-o totală inaderenţă afectiva, într-o pură identitate cu lucrurile. Stihia thanatică străbate întreaga lume fenomenală, fără ca poetul să adopte, spre a o întâmpina, o altă atitudine decât cea lirică. Refuzând orice formă de defensivă în fata morţii, autorul „Plumbului” o absoarbe cu o sporită, stranie fervoare, cum un bulgăre de ţărână se lasă pătruns de ploaie.
Această elementaritate rară, această neutralizare profundă şi torturantă e, neîndoielnic, efectul unei discipline estetice.”

(Gheorghe Grigurcu „Thanatosul obiectiv", în „Bacovia, un antisentimental”, Editura Albatros, colecţia „Contemporanul nostru”, Bucureşti, 1972)

„Primul lucru care ne izbește de altfel la G. Bacovia este tocmai spiritul teatral, manierismul, stilul suferinţei. Nu ascultăm spovedania unui bolnav, ci luăm parte la o punere în scenă, poetul desprinzându-se pe fondul universului căruia i-a dat viaţa aproape ca un personaj. El e absent şi prezent, autor şi actor. Nu există numai o lume bacoviană, dar fiinţa poetului, risipită în toate lucrurile, ia din când în când înfăţişarea unui strigoi: se aud paşii lui obosiţi, răsuflarea lui chinuită, plânsul lui sfâşietor.”

(Nicolae Manolescu „Metamorfozele poeziei”, EPL, Bucureşti, 1968)