Primul zvon public anunţase concertul din Bach pentru noiembrie. Amânat pentru decembrie, intervenirea lui Marcian trimisese mai departe. Lăsând să treacă epoca neserioasă a sărbătorilor, rămăseseră pentru ianuarie. Un adevărat eveniment de plin sezon. Acum se discuta din prudenţă chiar ziua în comitet intim, dar nu se preciza. Trebuia respectată cifra neprevăzutului. Neprevăzutul se arătă grăbit să intervină. Muri subit ţaţa Gramatulea, acea mătuşă, soră mai mare a lui Doru Hallipa, tatăl Elenei, care fusese pentru Elena un fel de mamă adoptivă...
     Moartea ţaţei Gramatulea nu era un accident de ordin secundar. ...Gramatulea lăsase, de altfel, un testament, important chiar pentru o avere ca a Drăgăneştilor. Instituise pe Elena moştenitoare şi executoare a unor dispoziţiuni cu privire la uvrieri.
     Era firesc ca festivalul să fie amânat din nou şi numai pentru timpul strict al demersurilor, dar pentru un doliu protocolar. Din pricina concertului, Elena reduse protocolul la minimum. Totuşi trei luni de doliu strict, deci trei luni de amânare. Audiţia era astfel azvârlită în primăvară...
     Sosise ziua repetiţiei generale pusă la cale de doamna Elena Drăgănescu-Hallipa cu pasiune şi metodă. Îndelung pregătită cu zel sistematic, apoi aşteptată cu răbdare şi socotinţă, iar în ultimele zile cu o enervare neprevăzută...
     Se sculase în dimineaţa „ generalei” odihnită de somnul liniştit şi rămăsese învăluită de o beatitudine în care orice preciziuni se topeau. ...Elena asista la repetiţia generală a concertului de Bach ca o elevă silitoare la o distribuire de premii. Nu-şi dete seama de succesiunea precisă a numerelor din program, nici de atitudinea asistenţilor în pauze.

     O rumoare de mătase şi delectare o cuprindea în semnificaţia ei satisfăcătoare. Era palpitul uşor al doamnelor repercutat de rochiile de tafta şi crêpe de Chine. Numai zgomotul aplauzelor, deşi asurzit de morfinizarea ei, ca trecut printr-un frunziş de pădure, îi da o nelinişte care-o făcea să-şi ascundă capul parcă în broboade, pentru a-l feri de vuietul uniform, dar iruptiv. Aplauzele îi mai dau impresie asemănătoare cu lama unui val de mare, ce se formează undeva neaşteptat şi se sparge de umerii tăi încovoiaţi subt ameninţarea bucuriei.
     În schimb, îndată ce se începea execuţia, muzica o liniştea, îi da o certitudine absolută. Era o plutire pe o mare frumoasă cu porturi unde ateriza fericită.
     Sunetele clădeau geometria solidă a unor oraşe albe inundate de o lumină egală, ce se difuza repetat. Prin acele cetăţi minunate trecea radioasă. Portativul era un amfiteatru feeric pe care se proiecta arhitectura marmoreeană a palatelor.
     Pe temelia coardelor notele punctau desenul grădinilor, arpegiile curbau colinele şi din cheia de „sol” căderi de apă trimiteau un şipot fluid sau numai o pânză de răcoare, un păianjen vaporos ca răsfirarea fină a unui jet d'eau. Apoi seara cădea în acorduri minore peste cetăţi.
     Ritmul cu frază largă sau şoapta minuţioasă a lui Bach nu părăseau nici un moment o idee gravă, o emoţie concentrată, cu desenul tras sigur printre meandrele armonioase. Sunetele scoteau reliefurile unor efigii nobile, şi modulaţiile aveau sugestii virtuoase.
     Se înălţau rugăciunile simple ale unor iubiri duplicitate cu ascensiune senină; iubiri nălţate de un suflet victorios, dar fără de fast şi vanitate, trecând peste obstacole învinse de măiestria sufletească.
     Şi mereu acea siguranţă care lega cetăţile vizionare ale muzicii una de alta cu un ţărm neîntrerupt şi lin. Aşa asculta azi Elena defilând Preludiul, Fuga, Concertul, Oratoriul.
     Nu-şi dete seama de momentul când coralul se substitui instrumentelor. Recunoscu bucată auzită cândva la Varşovia ca şi cum în alveola urechilor se păstrase memoria melodioasă şi acum se deştepta: orga era o pedală şi o clapă unică pe care Marcian netezea unicitatea vocilor.

     alveola urechilor se păstrase memoria melodioasă şi acum se deştepta: orga era o pedală şi o clapă unică pe care Marcian netezea unicitatea vocilor.
     Cum în auditoriu circula un murmur de admiraţie, Elena se uită în jur mirată ca şi cum ceilalţi se bucură. Ştia că n-a răsturnat nimic din cochiliile în care se acumula melodia numai pentru ea singură.
     Marcian în ziua aceea nu părăsea nici un moment pe executanţi, sta cu ei laolaltă. Deşi nepremeditată, procedarea marelui artist crea muzicii o stare de fapt excelentă şi una morală la fel muzicanţilor. Solidaritatea cu animatorul determina o interpretare desăvârşită...
     Auzi ca de departe pe Marcian spunându-i aproape intimidat că a trecut şi repetiţia. Nu făcu ecou acelui regret... Ei nu i se părea că repetiţia a trecut. Avea sentimentul unei zile ce a încheiat un timp fericit, după care concertul nu va fi nici el o culme şi un punct „terminus”, ci un început - ceva ca ultima filă din calendarul unui an bun pe care o rupi pentru a privi ziua dintâi a altuia, de la care aştepţi mai bine încă...