Biografie

Alexandru Macedonski

A fost poet, prozator, dramaturg și publicist român.

Data şi locul de naştere

S-a născut în 1854, la 14 martie, la București. Este botezat la 24 martie la biserica din mahalaua Precupeții-Noi din București.

Părinți și rude

Tatăl este maiorul Alexandru D. Macedonski, ce se trage din localitatea Cetal-Tepe din Bulgaria. Bunicul poetului, Dimitrie, vine în Țara Românească și este căpitan de panduri, participant la revoluția de la 1821. Mama, Maria Macedonski, născută Fisența şi înfiată Pârâianu, se trage dintr-o familie de boieri olteni. Alexandru este al treilea copil al familiei. Ceilalți copii erau Ecaterina (n.1848) şi Dimitrie (n.1852). Cea mai mare parte a copilăriei a petrecut-o în satul de baștină al tatălui, Pometeşti, pe valea Amaradiei, în județul Dolj, la conacul boierului Mișu Berlescu. După ce casa a intrat în proprietatea statului, între 1961 şi 1990, casa a fost transformată în școală, cămin cultural și muzeu. După 1989, conacul a căzut în paragină, fiind prădat de săteni.

Imaginea casei părintești este evocată în
„Rondelul trecutului”.

Căsătorie/Copii

La 24 februarie 1883, se căsătorește cu Ana Rallet-Slătineanu, coborâtoare din familii boierești de vază, care îi aducea o dotă substanțială.

Împreună au șase copii: George, născut în 1884, care moare la vârsta de doi ani, Alexis, viitorul pictor, Nikita, inventatorul sidefului artificial, Pavel, viitor ziarist și literat, Constantin-Hyacint, viitor actor, și fiica Anna.

Data şi locul morţii, locul de odihnă

Moare la 24 noiembrie 1920, la ora 3 după amiază, cerând roze, iar fiul său Nikita, negăsind trandafiri, îi aduce să inhaleze parfum de trandafiri.
La 27 noiembrie 1920, este înmormântat în cimitirul Bellu din București.

Activitatea literară

Debut literar

Debutează cu volumul de versuri „Prima Verba” în anul 1872.

Genuri/Specii cultivate

Poet, prozator și dramaturg. Inițiatorul rondelului în literatura română.

Opere semnificative

Până în 1890, Alexandru Macedonski a scris poeme ample, de factură romantică, cu versuri lungi și cu un pronunțat caracter satiric, ca de exemplu ciclul „Nopților”, caracterizat și printr-un abundent retorism romantic.
După 1890, lirica lui Alexandru Macedonski trece printr-un proces de esențializare. În această perioadă scrie „Rondelurile”. Poetul renunță la retorismul primei etape, poezia devenind sugestie și muzicalitate.

Poezie(plachete)

1872

„Prima verba”;

1882

„Poesii”;

1895

„Excelsior”;

1912

„Flori sacre”;

1927

„Poema rondelurilor”;

Proza

1896

„Dramă banală”;

1902

„Cartea de aur”;

1906

„La calvaire de feu”;

1915

„Thalassa”

Teatru

1876

„Gemenii”;

1916

„Moartea lui Dante Alighieri”;

Mișcare/curent literar

Macedonski este, înainte de toate, autorul „Nopților” și al „Rondelurilor”, primele aparținând romantismului, prin ultimele întorcându-se spre clasicism.
Supranumit poetul rondelurilor, este primul reprezentant al simbolismului în literatura română.
Este teoretician al simbolismului românesc şi promotor al noii poezii în articolele „Arta versului” (1890), „Poezia viitorului” (1892).
Macedonski este şi fondatorul revistei şi cenaclului „Literatorul”, o grupare formată în 1880 ca reacţie împotriva influenţei germane a grupării „Junimea”.
Ciclul „Nopțile” este inspirat din volumul „Nopțile” al poetului romantic francez Alfred de Musset.

Influențe

A fost influenţat de instrumentalismul poetului belgian René Ghil.

Funcţii publice, premii

În 1878 este numit director al Prefecturii județul Silistra-Nouă, cu reședința la Cernavoda.
În 1882 este numit comisar extraordinar al Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice.
Între 1910 și 1912, Macedonski se află la Paris, unde se expatriază din cauza modului injust în care consideră că este tratat în propria-i țară. În martie 1920 este pensionat din slujba pe care o deținuse, cu largi intermitențe, la Comisia Monumentelor Istorice, dar, în urma protestului scriitorilor bucureșteni, publicat în presa capitalei la 18 martie, ministerul revine asupra deciziei.
Este numit de Octavian Goga,atunci ministrul cultelor şi artelor, în funcția Șef birou clasa I. Socotindu-se retrogradat, refuză demn aceasta ofensă.

Posteritate

A încurajat, la începuturile activităţii lor scriitoriceşti, numeroşi tineri talentaţi, printre care George Bacovia şi Tudor Vianu, pe care i-a publicat în revista sa „Literatorul”. În 1873 scoate ziarul „Oltul”, iar în 1896 revista „Liga ortodoxă”, în care vor debuta alţi mari scriitori: Tudor Arghezi şi Gala Galaction.
A fost ales post-mortem membru al Academiei Române (în 2006).
Din 20 mai 2009, Banca Națională a României a pus în circulație o monedă din argint cu valoarea nominala de 10 lei, dedicată aniversării a 155 de ani de la nașterea poetului Alexandru Macedonski.

Noaptea de decemvrie
de Alexandru Macedonski

Pustie și albă e camera moartă...
Și focul sub vatră se stinge scrumit...
Poetul, alături, trăsnit stă de soartă,
Cu nici o scânteie în ochiu-adormit...
Iar geniu-i mare e-aproape un mit...
Și nici o scânteie în ochiu-adormit.

Pustie și albă e-ntinsa câmpie...
Sub viscolu-albastru ea geme cumplit...
Sălbatică fiară, răstriștea-l sfâșie,
Și luna-l privește cu ochi-oțelit...
E-n negura nopții un alb monolit...
Și luna-l privește cu ochi oțelit.

Nămeții de umbră în juru-i s-adună...
Făptura de humă de mult a pierit,
Dar fruntea, tot mândră, rămâne în lună,
Chiar alba odaie în noapte-a murit... —
Făptura de humă de mult a pierit.

E moartă odaia, și mort e poetul...
În zare, lupi groaznici s-aud, răgușit,
Cum latră, cum urlă, cum urcă, cu-ncetul,
Un tremol sinistru de vânt-năbușit...
Iar crivățul țipă... — dar el, ce-a greșit?
Un haos, urgia se face cu-ncetul.
Urgia e mare și-n gându-i ș-afară,
Și luna e rece în el, și pe cer...
Și bezna lungește o strașnică gheară,
Și lumile umbrei chiar fruntea i-o cer...
Și luna e rece în el, și pe cer.

Dar scrumul sub vatră, deodată, clipește...
Pe ziduri, aleargă albastre năluci...
O flacără vie pe coș izbucnește,
Se urcă, palpită, trosnește, vorbește...
„Arhanghel de aur, cu tine ce-aduci?"

Și flacăra spune: „Aduc inspirarea...
Ascultă, și cântă, și tânăr refii...
În slava-nvierii îneacă oftarea...
Avut și puternic emir, voi să fii."
Și flacăra spune: „Aduc inspirarea”
Și-n alba odaie aleargă vibrarea.

Răstriștea zăpezii de-afară, dispare...
Deasupră-i e aur, și aur e-n zare,
Și iată-l emirul orașului rar...
Palatele sale sânt albe fantasme,
S-ascund printre frunze cu poame din basme,
Privindu-se-n luciul pârâului clar.

Bagdadul! Bagdadul! și el e emirul...
Prin aer, petale de roze plutesc...
Mătasea-nflorită mărită cu firul
Nuanțe, ce-n umbră, încet, veștejesc... —
Havuzele cântă... — voci limpezi șoptesc...
Bagdadul! Bagdadul! și el e emirul.
Și el e emirul, și are-n tezaur,
Movile înalte de-argint și de aur,
Și jaruri de pietre cu flăcări de sori;
Hangiare-n tot locul, oțeluri cumplite
În grajduri, cai repezi cu foc în copite,
Și-ochi împrejuru-i — ori spuză, ori flori.

Bagdadul! cer galben și roz ce palpită,
Rai de-aripi de vise, și rai de grădini,
Argint de izvoare, și zare-aurită,
Bagdadul, poiana de roze și crini
Djamii — minarete — și cer ce palpită.

Și el e emirul, și toate le are...
E tânăr, e farmec, e trăsnet, e zeu,
Dar zilnic se simte furat de-o visare...
Spre Meka se duce cu gândul mereu,
Și-n fața dorinței — ce este — dispare,
Iar el e emirul, și toate le are.

Spre Meka-l răpește credința — voința,
Cetatea preasfântă îl cheamă în ea,
Îi cere simțirea, îi cere ființa,
Îi vrea frumusețea — tot sufletu-i vrea,
Din tălpi până-n creștet îi cere ființa.

Dar Meka e-n zarea de flăcări — departe,
De ea o pustie imensă-l desparte,
Și pradă pustiei câți oameni nu cad?
Pustia e-o mare aprinsă de soare,
Nici cântec de paseri, nici pomi, nici izvoare,
Și dulce e viața în rozul Bagdad.
Și dulce e viața în săli de-alabastru,
Sub bolți lucitoare de-argint și de-azur,
În vie lumină tronând ca un astru,
Cu albele forme de silfi împrejur,
În ochi cu lumina din lotusu-albastru

Dar iată și ziua când robii și-armează...
Cămile gătește, și negri-armăsari,
Convoiul se-nșiră — în zori scânteiază,
Pornește cu zgomot, — mulțimea-l urmează,
Spre porți năpustită cu mici și cu mari.

Și el ce e-n frunte pe-o albă cămilă,
Jar viu de lumină sub roșu-oranisc,
S-oprește, o clipă, pe verdele pisc,
Privindu-și orașul în roza idilă...

S-oprește, o clipă, pe verdele pisc...
Din ochiul său mare o lacrimă pică,
Pe când, de sub dealuri, al soarelui disc
În gloria-i de-aur încet se ridică...
Și lacrima, clară, lucește, și pică...

Din apa fântânii pe care o știe
În urmă, mai cere, o dată, să bea...
Curmalii-o-nfășoară c-o umbră-albăstrie...
Aceeași e apa spre care venea,
Copil, să-și alinte blondețea în ea
Și-ntreagă, fântâna, e tot cum o știe.

E tot cum o știe, — dar, searbăd la față,
Sub magica-i umbră, un om se răsfață...
Mai slut e ca iadul, zdrențos, și pocit,
Hoit jalnic de bube, — de drum prăfuit,
Viclean la privire, și searbăd la față.

De nume-l întreabă emirul, deodată,
Ș-acesta-i răspunde cu vocea ciudată:
— La Meka, plecat-am a merge și eu.
— La Meka? La Meka?... — și vocea ciudată
— La Meka! La Meka! răsună mereu.

Și pleacă drumețul pe-un drum ce cotește...
Pocit, șchiop și searbăd, abia se târește...
Și drumu-ocolește mai mult, tot mai mult,
Dar mica potecă sub pomi șerpuiește,
O tânără umbră de soare-l ferește,
Auzu-i se umple de-un vesel tumult,
Și drumu-ocolește mai mult — tot mai mult.

Iar el, el emirul, de-asemenea pleacă,
Pustia l-așteaptă în largu-i s-o treacă...
Prin prafu-i se-nșiră cămile și cai,
Se mistuie-n soare Bagdadul, și piere,
Mai șters decât rozul de flori efemere,
Mai stins decât visul pierdutului rai.

În largu-i pustia să treacă-l așteaptă,
E dreaptă — tot dreaptă — dar zilele curg,
Și foc e în aer, în zori, și-n amurg,
Și el naintează, dar zilele curg.

Nici urmă de ierburi, nici pomi, nici izvoare...
Și el naintează sub flăcări de soare...
În ochi o nălucă de sânge — în gât
Un chin fără margini de sete-arzătoare...
Nisip, și deasupra, cer roșu — ș-atât
Și toți naintează sub flăcări de soare.

Și tot fără margini pustia se-ntinde,
Și tot nu s-arată orașul preasfânt
Nimic n-o sfârșește în zori când s-aprinde,
Și n-o-nviorează suflare de vânt
Lucește, vibrează, și-ntruna se-ntinde.

Abia, ici și colo, găsesc, câteodată,
Verdeața de oază cu dor așteptată...
Săgeată, aleargă cal alb și cal murg,
Cămilele-aleargă săgeată și ele,
La cântecul apei se fac ușurele...
Izvor sau citernă în clipă le scurg,
Dar chinul reâncepe, și zilele curg.

Și tot nu s-arată năluca sublimă...
Și apa, în foale, descrește mereu...
Când calul, când omul s-abate victimă,
Iar mersul se face din greu și mai greu...
Cu trei și cu patru, mor toți plini de zile,
Dragi tineri, cai ageri și mândre cămile.

Și tot nu s-arată cetatea de vise...
Merindele, zilnic, în trăiști se sfârșesc...
Prădalnice zboruri de paseri, sosesc...
S-aruncă pe leșuri cu ciocuri deschise,
Cămile, cai, oameni, cad, pier, se răresc...
Doar negrele paseri mereu se-nmulțesc
Și tot nu s-arată cetatea din vise.

Cetatea din vise departe e încă,
Și vine și ziua cumplită când el,
Rămas din toți singur, sub cer de oțel,
Pe minte își simte o noapte adâncă...
Când setea, când foamea, — grozave la fel,
Pe piept, ori pe pântec, îi pun câte-o stâncă,
Prin aeru-n flăcări, sub cerul de-oțel.

Pierduți sunt toți robii, cu cai, cu cămile...
Sub aeru-n flăcări, zac roșii movile...
Nainte — în lături — napoi — pestetot,
Oribil palpită aceeași culoare...
E-aprins chiar pământul hrănit cu dogoare,
Iar ochii se uită zadarnic, cât pot,
Tot roșu de sânge zăresc pestetot
Sub aeru-n flăcări al lungilor zile.

Și foamea se face mai mare — mai mare,
Și, zilnic, tot cerul s-aprinde mai tare...
Bat tâmplele... — ochii sunt demoni cumpliți...
Cutremur e setea, ș-a foamei simțire
E șarpe, ducându-și a ei zvârcolire
În pântec, în sânge, în nervii-ndârjiți...
Bat tâmplele... — ochii sunt demoni cumpliți.

Abia mai pășește cămila ce-l poartă...
Speranța, chiar dânsa, e-n sufletu-i moartă...
Dar iată... — părere să fie, sau, ea?...
În zarea de flăcări, în zarea de sânge,
Lucește... Emirul puterea și-o strânge...
Chiar porțile albe le poate vedea...
E Meka! E Meka! ș-aleargă spre ea.

Spre albele ziduri, aleargă — aleargă,
Și albele ziduri, lucesc — strălucesc,
Dar Meka începe și dânsa să meargă
Cu pasuri ce-n fundul de zări o răpesc,
Și albele ziduri, lucesc, — strălucesc!

Ca gândul aleargă spre alba nălucă,
Spre poamele de-aur din visu-i ceresc...
Cămila, cât poate, grăbește să-l ducă...
Dar visu-i nu este un vis omenesc
Și poamele de-aur lucesc — strălucesc,
Iar alba cetate rămâne nălucă.

Rămâne nălucă, dar tot o zărește,
Cu porți de topaze, cu turnuri de-argint,
Și tot către ele s-ajungă zorește,
Cu toate că știe prea bine că-l mint
Și porți de topaze, și turnuri de-argint.

Rămâne nălucă în zarea pustiei
Regina trufașă, regina magiei,
Frumoasa lui Meka — tot visul țintit,
Și vede pe-o iasmă că-i trece sub poartă...

Pe când șovăiește cămila ce-l poartă...
Și-n Meka străbate drumețul pocit,
Plecat șchiop și searbăd pe drumul cotit,
Pe când șovăiește cămila ce-l poartă...
Și moare emirul sub jarul pustiei,
Și focu-n odaie se stinge și el,
Iar lupii tot urlă pe-ntinsul câmpiei,
Și frigul se face un brici de oțel...
Dar luna cea rece, ș-acea dușmănie
De lupi care urlă, — ș-acea sărăcie
Ce-alunecă zilnic spre ultima treaptă,
Sunt toate pustia din calea cea dreaptă,
Ș-acea izolare, ș-acea dezolare,
Sunt Meka cerească, sunt Meka cea mare...
Murit-a emirul sub jarul pustiei.

Potrivește definițiile din colana a doua pentru cuvintele din prima coloană.

Restriște

monolit

nălucă

sinistru

arhanghel

emir

spuză

minaret

silf, -ă

searbăd

iazmă

situație grea, primejdie, nenorocire
care se abate asupra cuiva.
arătare urâtă și rea, nălucă, vedenie.
palid la față; fără vlagă, veștejit.
turn înalt alipit unei moschei, amenajat în partea superioară cu un
foișor sau cu un balcon, de unde preoții musulmani cheamă credincioșii
la rugăciune.
duh aerian ușor, foarte agil, care, împreună
cu silfida, întruchipa elementul aerului.
cenușă fierbinte (amestecată cu jăratic).
apariție fantastică, imaginară; arătare, fantomă, vedenie, nălucire.
care este constituit dintr-o singură bucată,
dintr-un singur bloc.
titlu dat unui guvernator, unui șef de stat sau
unui comandant de oști în unele țări musulmane.
care trezește sentimente de spaimă, de
groază; groaznic, înspăimântător.
căpetenie a îngerilor.

Plasează în fiecare casetă ce denumește metalul sau piatra prețioasă citatele adecvate. Interpretează simbolurile respective.

Identifică, în text, cele trei părți ale poemului:

a) imaginea creatorului într-un mediu comun.
b) motivul inspirației;
c) lupta pentru atingerea absolutului,
prezentată în chip alegoric.

Care detalii din descrierea Bagdadului sugerează că este vorba de un oraş musulman din ţările arabe?

Dacă emirul ar fi fost principele unei naţiuni creştine, spre ce oraş s-ar fi îndreptat, într-un pelerinaj similar?

Rezumă conținutul poemului:

a) într-un enunț,
b) în 3 enunțuri,
c) în 5 enunțuri.

De ce este atât de important pentru emir şi pentru cerşetor să ajungă la Meka?

Examinează, pe o hartă fizică, teritoriul dintre Bagdad (Iraq) şi Mecca (Arabia Saudită).
La ce dificultăţi şi riscuri pe parcursul acestui itinerar se putea aştepta un călător din Evul Mediu? Iar unul contemporan?

LUCRU ÎN GRUP

În 1890, cu 11 ani înainte de publicarea poemului „Noaptea de decemvrie”, A. Macedonski publicase în ziarul „Românul” un poem în proză, intitulat „Meka și Meka”, în care valorifică o legendă orientală.
Citiți textul legendei și compar-o cu poemul, notând observațiile într-o diagramă Venn.

„Ali-ben-Mahomet-ben-Hassan, prinţ arab, primește de la tatăl sau, împreună cu o imensă avere, îndemnul de a nu se abate niciodată de la drumul drept. Principiul acesta este respectat cu sfințenie de tânărul prinț care, hotărât să plece la Meka, cetatea sfântă a musulmanilor, străbate calea în linie dreaptă, însoțit fiind de o strălucitoare caravană. Pocitan-ben-Pehlivan, cerșetor, pornește și el spre aceeași țintă, dar pe o cale ocolită. Convoiul lui Ali piere în mijlocul pustiei, iar el are impresia că îl vede pe cerșetor intrând pe poarta Mekăi pământești, în timp ce emirul pășește pragul Mekăi cerești.”

Citește secvența selectată din monografia lui D. Dimitriu „Grădinile suspendate. Poezia lui Alexandru Macedonski” și completează tabelul propus, demonstrând prezența mai multor curente literare în opera macedonskiană.

„Primul exeget sistematic al operei lui Macedonski – Tudor Vianu – într-o primă intervenție, de tinerețe, sugerează existența unui ideal estetic clasicizant. Ulterior, urmărește poezia din perspectiva unor coordonate multiple, în pas cu evoluția, cu diacronia ei. Un astfel de examen găsește accente specifice nealiniabile cu strictețe unei direcții literare consolidate, care să pună o pecete definitivă. Vianu vorbește de poezia socială și satirică, ca de un fir ce traversează întreaga operă. E precaut în ce privește influența parnasiană, socotind prezența copioasă a pietrelor prețioase, a metalelor, a materialelor de preț mai degrabă indiciul unei înrâuriri simboliste. Amintește de adeziunea entuziasmată la programul simbolist-instrumentalist. Insistă asupra energeticismului, asupra trăirii senzuale a artei, asupra rafinamentelor vizuale și muzicale din opera lui Macedonski, fără însă a o atașa hotărât simbolismului. Concluzia este că Macedonski a realizat ”una din cele mai complexe formule ale literaturii românești.”

Curentul literar	Trăsături specifice	Exemple de opere

situație grea, primejdie, nenorocire
care se abate asupra cuiva.

arătare urâtă și rea, nălucă, vedenie.

palid la față; fără vlagă, veștejit.

turn înalt alipit unei moschei, amenajat în partea superioară cu un
foișor sau cu un balcon, de unde preoții musulmani cheamă credincioșii
la rugăciune.

duh aerian ușor, foarte agil, care, împreună
cu silfida, întruchipa elementul aerului.

cenușă fierbinte (amestecată cu jăratic).

apariție fantastică, imaginară; arătare, fantomă, vedenie, nălucire.

care este constituit dintr-o singură bucată,
dintr-un singur bloc.

titlu dat unui guvernator, unui șef de stat sau
unui comandant de oști în unele țări musulmane.

care trezește sentimente de spaimă, de
groază; groaznic, înspăimântător.

căpetenie a îngerilor.