Opinează, în raport cu alegoria din text cine reprezintă rădăcina societăţii?
Cine sunt frunzele?
A fost poet şi prozator român, traducător, jurist.
Data şi locul de naştere
S-a născut în 1806, la conacul familiei din satul Bezin (azi Donici), raionul Orhei.
Părinți și rude
Tatăl: clucerul Dimitrie Donici
Mama: Elena Lambrino
A făcut studii la Liceul de Cadeţi din Sankt-Peterburg, Rusia.
A fost căsătorit de două ori: cu Maria Rosetti-Bălănescu
a avut doi copii, iar cu Profira Krupenski a avut zece copii, printre care
se numără Iorgu, Nicolae, Sofia, Alexandru, Teodor,
Profira, Darie.
Data şi locul morţii, locul de odihnă
A murit în 1865, la Piatra-Neamţ.
Debutează cu traduceri din poeţii ruşi A. Puşkin şi I. Krîlov, fiind
menţionat în 1835 ca traducător în revista „Teleskop”, care apărea
la Moscova.
În colaborare cu Constantin Negruzzi traduce şi publică „Satire şi alte
poetice” compuneri de Antioh Cantemir. Traduce poemul lui Puşkin
„Ţiganii”, „Torentele şi oamenii” de Mihail Lermontov, „Tunsul” de Aleksandr
Veltman etc.
Publică fabule în presa periodică, apoi editează, în anii 1840 şi 1842,
două volume de fabule, cu opere proprii şi traduceri.
Într-o zi de vară, lină, călduroasă,
Răspândind în vale umbră răcoroasă,
Frunzele pe arbor vesel dănţuiau
Şi cu zefiraşii astfel se şopteau:
— Dulce e viaţa frunzelor, când ele,
De rouă lucinde, mândre, tinerele,
Lumea înverzesc
Şi o răcoresc.
Călătorul pacinic, obosit de cale,
Oricând se arată în a noastră vale,
Sub arbor el stă
Repaos de-şi dă.
Mândre fetişoare locul vin să prindă,
Vrând la umbra noastră hora să întindă;
Şi cel păstoraş
Le cântă de jale-n al său fluieraş.
Iar de primăvară, chiar privighetoarea,
Cântăreaţa văii, cea fermecătoare,
În desimea noastră mult s-a răsfăţat
Şi ne-a tot cântat.
Apoi când românul doina hăuleşte,
El pe frunză verde întâi o numeşte;
Înşişi zefiraşii, voi ne legănaţi
Şi ne dezmierdaţi.
— Dar spre neuitare,
Nu se cade oare
— Frunzelor le zise un glas din pământ --
Despre rădăcină vreun bun cuvânt?
— Cine-i rădăcina? şi cum de cutează
Cu noi să se certe, când nici se-nsemnează?
Frunzele pe arbor zise vâjâind,
De ciudă plesnind.
— Rădăcina face arborul să crească
Şi peste tot anul frunză să renască —
Le răspunse ea.
În alt chip fiinţă voi nici aţi avea.
Să ţineţi dar minte
Aceste cuvinte:
Viaţa vegetală,
Viaţa socială,
Totului atârnă
De la rădăcină.
Opinează, în raport cu alegoria din text cine reprezintă rădăcina societăţii?
Cine sunt frunzele?