„Ar fi greu să dăm mitului o definiție care să fie acceptată de toți savanții și care să fie în același timp accesibilă nespecialiștilor. De altminteri, este oare măcar posibil să găsim o singură definiție susceptibilă să îmbrățișeze toate tipurile și toate funcțiunile mitului, în toate societățile arhaice și tradiționale? Mitul este o realitate culturală extrem de complexă care poate fi abordată și interpretată în perspective multiple și complementare.
Întrucât mă privește, definiția care mi se pare cea mai puțin imperfectă, dat fiind că este cea mai largă, e următoarea: mitul este o istorie sacră; el relatează un eveniment care a avut loc în timpul primordial, timpul fabulos al „începuturilor”. Altfel zis, mitul povestește cum, mulțumită isprăvilor ființelor supranaturale, o realitate s-a născut, fie că e vorba de realitatea totală, Cosmosul, sau numai de un fragment: o insulă, o specie vegetală, o comportare umană, o instituție. E așadar întotdeauna povestea unei „faceri”: ni se povestește cum ceva a fost produs, a început să fie. Mitul nu vorbește decât despre ceea ce s-a întâmplat realmente, despre ceea ce s-a întâmplat pe deplin. Personajele miturilor sunt ființe supranaturale. Ele sunt cunoscute mai ales prin ceea ce au făcut în timpul prestigios al „începuturilor”. Miturile revelează așadar activitatea lor creatoare și dezvăluie sacralitatea (sau numai caracterul „supranatural”) operelor lor. În fond, miturile descriu diversele și uneori dramaticele izbucniri în lume a sacrului (sau a supranaturalului). Tocmai această izbucnire a sacrului fundamentează cu adevărat lumea și o face așa cum arată azi. Mai în urma intervențiilor ființelor supranaturale este omul ceea ce e azi, o ființă muritoare, sexuată și culturală.
(...) mitul este considerat drept o istorie sacră, așadar o „istorie adevărată”, dat fiind că se referă întotdeauna la realități. Mitul cosmogonic e „adevărat”, deoarece existența lumii stă mărturie în această privință; mitul referitor la originea morții este de asemeni „adevărat”, deoarece faptul că omul e muritor îl dovedește; și așa mai departe.
Din faptul că mitul povestește așa-zisele gesta ale ființelor supranaturale și manifestarea puterilor lor sacre, el devine modelul exemplar al tuturor activităților omenești semnificative. (...)
Într-adevăr, miturile descriu nu numai originea lumii, a animalelor, a plantelor și a omului, ci și toate evenimentele primordiale în urma cărora omul a devenit ceea ce e azi, adică o ființă muritoare, sexuată, organizată în societăți, nevoită să muncească și muncind potrivit anumitor reguli. Dacă lumea există, dacă omul există, lucrul se explică prin aceea că ființele supranaturale au desfășurat o activitate creatoare în vremea tempore și, povestind acest incident, explică de ce omul e muritor.”
* * *
În calitatea sa de istoric al religiilor, Mircea Eliade a fost deosebit de interesat de mit, semnând mai multe scrieri științifice asupra mitului. Fragmentul de mai sus este decupat din eseul „Aspecte ale mitului”, care a apărut mai întâi în limba engleză, franceză (1963), apoi în română (1978). Savantul dă aici o definiție a mitului, care a fost considerată una din cele mai reușite și s-a bucurat de o mulțime de referințe. În viziunea lui, mitul este o „istorie adevărată” și exemplară, la ale cărei fapte comunitatea arhaică se raportează în permanență și pe care le reactualizează prin ritual. Evenimentele mitului au loc într-un timp mitic, „sacru”, opus celui „profan”. Protagoniștii povestirii mitice sunt personaje supranaturale (zei, eroi) al căror comportament în timpul mitic a generat o realitate și care funcționează ca model, reprodus și în ritualuri.
Considerat „poveste sacră” în comunitatea de tip arhaic, mitul a fost preluat sub alte forme de comunitățile mai evoluate. Satul românesc a păstrat elemente mitice în creația lui folclorică, desprinzându-le din contextul ritualic inițial și desacralizându-le. Mitul supraviețuiește în basme, legende sau balade. Mai târziu, G. Călinescu vorbește despre patru mituri fundamentale ale spiritualității românești: Mitul Traian și Dochia, Mitul mioritic, povestea Meșterului Manole, Mitul Zburătorului, care funcționează ca niște arhetipuri în structura de profunzime a marilor opere.
/A. GRATI, critic literar/