Biografie

Nicolae Labiş

Nicolae Labiş a fost un poet român. Criticul literar Eugen Simion l-a supranumit „buzduganul unei generaţii”.

Data şi locul de naştere

S-a născut la 2 decembrie 1935, Poiana Mărului, comuna Mălini, jud. Baia (în prezent jud. Suceava), România. Părinţii săi erau profesori.

Casa memorială „Nicolae Labiş” din Mălini

Data şi locul morţii, locul de odihnă

A decedat la 22 decembrie 1956, Bucureşti, în vâstă de 21 de ani, în urma unui accident de tramvai. A fost înmormântat la cimitirul Bellu din Bucureşti.


Ultima poezie a lui Nicolae Labiş, dictată pe patul de moarte.


Nicolae Labiş cu sora Margareta.

Activitatea literară

Debut literar
A început să scrie versuri şi scenete încă din şcoala primară.
În 1951 debutează în revista Viaţa românească cu poezia Gazeta de stradă.

Opere semnificative

1956

Placheta Primele iubiri

1956

Cartea pentru copii Puiul de cerb

1958

Plachetă postumă Lupta cu inerția

Meșterul
de Nicolae Labiş

Meşter valah, azi nume de fântână,
Crescut din lutul ce l-ai plămădit
În sprintenă zidire cu trei turle
Şi ie dantelată de granit,
Din cântece pierdute până astăzi
Şi din puterea visului vânjos
Ai închegat, cu palme bătucite,
Minunea de la Argeş mai in jos.

Un om bărbos ţinea o floare albă
În aspre palme, mângâind-o blând...
Căzut in iarbă şi secat de vlagă,
O doină tristă îngâna în gând.
Priveai. Şi-un dor tulburător te-ncinse
Lui să-i închini nemaivăzut altar,
Să stea pe plaiul aspru, precum floarea
In palme bătucite de plugar.

Visai să vezi sub bolţile rotunde
Şi-n fumul pâlpâit de lumânări,
Pe lemnul zugrăvit cu lut şi soare
Chipul pălmaşilor acestei ţări.
Înfrigurat de-un singur gând, smulgându-ţi
Ca zdrenţe vii părerile de rău,
Tu ţi-ai strivit sub talpa mănăstirii
Inima ta, tot ce-ai avut al tău.

Dar ţi-ai simţit-o renăscând cu larmă
În dangătul de clopot, presimţit
Al veacurilor multe, viitoare,
Tu, prometeu român, purtând alt mit
Când ridicat pe cea mai-naltă turlă,
Cu glas profetic, domnului despot,
De-ai să mai poţi clădi la fel minune,
I-ai dat răspunsul răzvrătit: – Mai pot!

Orbind cu pirozeaua de pe cuşmă,
Şi îndreptând hangerul de la gât,
Domnul ţintea profilul pietrei, fraged,
Cu ochi pizmuitor şi mohorât.
El jinduia numai a lui să fie
Tot ce-ai putut, plătind din tine, da.
Ca piatra de pe frunte să-i lucească
Rugul unic suit pe jertfa ta.

Când schelele curmate se surpară
Păreai atât de neânvins sub nori,
Încât cu slabe aripi de şindrilă
Ai fi putut spre alte zări să zbori.
Dar dragostea pământului şi-a ţării
Te-a prăvălit pe câmpul fumuriu,
Ca să ţâşneşti în veci de veci, fântână,
De jertfă şi de cântec pururi viu.
S-a destrămat sub piatră-n mănăstire
Cel ce demult a poruncit ca domn,
Fântâna curge-n brazde şi-n ulcioare,
Fără odihnă,
fără uitare,
fără somn.

Sarcini orale

1

Revenind la mitul lui Prometeu, explică de ce meşterul este numit „prometeu român”.

Sarcini în scris

2

Reciteşte balada „Monastirea Argeşului” şi compară, într-un tabel paralel, motivaţia pentru zidirea mănăstirii lui Manole din baladă cu cea a eroului liric din poezia lui Nicolae Labiş.

3

Compară imaginea domnitorului din balada populară cu imaginea domnitorului din poezie.