Constantin Negruzzi

Când intră în sală, ea era îmbrăcată cu toată pompa cuvenită unii soţii, fiice şi surori de domn. Peste zobonul de stofă aurită, purta un benişel de felendreş albastru blănit cu samur, a căruia mânice atârnau dinapoi; era încinsă cu un colan de aur, ce se închia cu mari paftale de matostat, împregiurate cu petre scumpe; iar pe grumazii ei atârna o salbă de multe şiruri de margaritar. Şlicul de samur, pus cam într-o parte, era împodobit cu un surguci alb şi sprijinit cu o floare mare de smaragde. Părul ei, după moda de atuncea, se împărţea despletit pe umerii şi spatele sale. Figura ei avea acea frumuseţă care făcea odinioară vestite pre femeile României şi care se găseşte rar acum, degenerând cu amestecul naţiilor străine. Ea însă era tristă şi tânjitoare, ca floarea espusă arşiţii soarelui, ce nu are nimică s-o umbrească. Ea văzuse murind pre părinţii săi, privise pre un frate lepădându-şi relegea şi pre celălalt ucis; şi mai întăi hotărâtă de obştie a fi soţia lui Jolde (pre care nici îl ştia), acum fusese silită de aceeaşi obştie, care dipoza de inima ei făr-a o mai întreba, a da mâna lui Alexandru-vodă, pre care cinstindu-l şi supuindu-i-se ca unui bărbat, ar fi voit să-l iubească, dacă ar fi aflat în el cât de puţină simţire omenească. Apropiindu-se, se plecă şi-i sărută mâna. Lăpuşneanul o apucă de mijloc, şi rădicând-o ca pre o pană, o puse pe genunchii săi.
- Ce veste, frumoasa mea doamnă? zise el sărutând-o pre frunte; ce pricină te face astăzi, când nu-i sărbătoare, a-ţi lăsa fusele? Cine te-au trezit aşa de dimineaţă?
- Lacrimilor jupâneselor văduve care se varsă la uşa mea şi care strigă răsplătire la domnul Hristos şi la sfânta născătoare, pentru sângele care verşi. Lăpuşneanul, posomorându-se, desfăcu braţele; Ruxanda căzu la picioarele lui.
- O, bunul meu domn! viteazul meu soţ! urmă ea, destul! Ajungă atâta sânge vărsat, atâte văduvii, atâţa sărimani! Gândeşte că măria-ta eşti prea puternic şi că nişte săraci boieri nu-ţi pot strica. Ce-ţi lipseşte măriei-tale! N-ai cu nime război; ţara este liniştită şi supusă. Eu, Dumnezeu ştie! cât te iubesc! şi copiii măriei-tale sunt frumoşi şi tineri. Judecă că după viaţă este şi moarte şi că măria-ta eşti muritor şi ai să dai seamă! Pentru că, cu monăstirile nu se răscumpără sângele, ci mai ales ispiteşti şi înfrunţi pre Dumnezeu, socotind că făcând biserici îl poţi împăca, şi...
- Muiere nesocotită! strigă Lăpuşneanul sărind drept în picioare şi mâna lui, prin deprindere, se răzăma pe junghiul din cingătoarea sa; dar îndată, stăpânindu-se, se plecă şi, rădicând pre Ruxanda de jos:
- Doamna mea! îi zise, să nu-ţi mai scape din gură astfel de vorbe nebune, că, zău, nu ştiu ce se poate întâmpla. Mulţămeşte sfântului mare mucenic Dimitrie izvorâtorul de mir, a cărui hram se prăznuieşte la biserica ce noi i-am făcut la Pângăraţi, că ne-au oprit de a face un păcat, aducându-ne aminte că eşti mama copiilor noştri.
- De aş şti că mă vei şi omorî, nu pot să tac. Ieri, când voiam să intru, o jupâneasă cu cinci copii s-au aruncat înaintea rădvanului meu şi m-au oprit arătându-mi un cap ţintuit în poartea curţii; „Ai să dai seamă, doamnă! îmi zise, că laşi pre bărbatul tău să ne taie părinţii, bărbaţii şi fraţii. Uită-te, doamnă, acesta-i bărbatul meu, tatăl copiilor acestora, care au rămas săraci! Uită-te!“ şi îmi arăta capul sângeros şi capul se uita la mine grozav! Ah! Stăpâne! de atunci neâncetat văd capul acela şi mi-e tot frică! Nu pot să mă odihnesc.
-Şi ce vrei? întrebă Lăpuşneanul zâmbind.
- Vreau să nu mai verşi sânge, să încetezi cu omorul, să nu mai văd capete tăiete, să sare inima din mine. - Îţi făgăduiesc că de poimâne nu vei mai vedea, răspunse Alexandru-vodă; şi mâne îţi voi da un leac de frică.
- Cum? ce vrei să zici?
- Mâne vei vedea. Acum, dragă doamnă, du-te de-ţi vezi copiii şi caută de casă cum se cuvine unei bune gospodine şi pune la cale să ne gătească un ospăţ, căci mâne dau masă mare boierilor.
Doamna Ruxanda ieşi după ce iarăşi îi sărută mâna. Bărbatul său o pitrecu până la uşă.
-Ei! pus-ai toate la cale? întrebă el, viind grabnic cătră armaşul său, care intrase atunce. - Tot este gata. Dar oare vor veni?
- Vor veni.