Fragment 1

Ceaiul a fost plin de surprize.Lucien lua note după ce gusta din fiecare prăjitură şi întreba necontenit (…), s-a rugat să-i fie îngăduit să  privească mai de aproape costumul Maitreyiei, bijuteriile şi ornamentele, şi inginerul a acceptat cu humor, aducându-şi fata de mână, căci Maitreyi se rezemase de fereastră, cu buza de jos tremurând şi cu şalul căzându-i  pe frunte. A fost o scenă neasemuită acel examen al veştmintelor, acea cântărire în mâini a bijuteriilor, urmată de exclamaţii şi entuziasm, de întrebări şi răspunsuri transcrise stenografic, palidă, înspăimântată, până ce mi-a întâlnit ochii, şi eu i-am zâmbit, şi atunci parcă ar fi găsit un ostrov pe care să se odihnească şi şi-a fixat privirile în ochii mei, liniştindu-se lin, fără spasme, firesc. Nu ştiu cât a durat privirea aceea, dar ea nu se asemăna cu nicio privire întâlnită şi îmbrăţişată până atunci, şi după ce a încetat examenul şi Maitreyi a fugit iar lângă fereastră, ne-am sfiit amândoi să ne mai privim, într-atât fusese de clandestină şi de caldă comuniunea noastră. (…)

Din greșeala nu ştiu cui, ceainicul s-a vărsat pe tavă şi pe pantalonii lui Lucien, şi atunci toţi s-au repezit să-l ajute, inginerul şi-a pierdut calmul şi a început să-şi certe familia, aspru, în bengali, iar Lucien se scuza în franţuzeşte, fără să izbutească să se facă înţeles. Narendra Sen vorbi, în cele din urmă:

- Scusez-moi! Ici votre place.

Fetele au alergat numaidecât să schimbe faţa de mătase a fotoliului, şi inginerul continua să le certe, în timp ce noi doi nu ştiam ce să facem cu mâinile şi pe cine să privim. (…)Conversaţia n-a mai durat mult.(…) Eu mă apropiasem de fereastră şi priveam în curte. (…)Şi deodată, aud un râs nestăvilit, contagios, un râs de femeie şi de copil în acelaşi timp, care trecea de-a dreptul în inimă şi mă înfiora. Plec mai mult capul pe fereastră şi atunci zăresc în curte, trântit pe cele două trepte, trupul aproape descoperit al Maitreyiei, cu părul în ochi. cu braţele pe sâni, şi o văd mișcând din picioare, cutremurându-se de râs, în cele din urmă, repezindu-şi papucii, cu o aruncătură de gleznă, tocmai în celălalt capăt al zidului. Nu mă săturam privind-o, iar acele câteva minute mi s-au părut nesfârșite.

Fragment 2

N-am mai scris de mult în jurnal. Sper s-o termin repede cu India. Am promisiuni sigure, deși fără contract anticipat, la Singapore. Nu știu ce am de făcut acolo, dar văd că mi se pregătesc bani de drum. N-am spus nimănui. Prea m-am lăudat mult că am să găsesc post.

Cu Harold am rupt-o definitiv. Dacă n-ar fi fost Clara acolo, l-aș fi doborât la pământ. Am grozavă poftă de bătaie. Guertie, din cauza acestui incident, s-a certat cu Clara. De când m-am mutat cu Geurtie în aceeași cameră, lumea ne crede cei mai fericiți „soți” (căci nu știu cine le-a băgat în cap că noi suntem căsătoriți „în secret”). Faptul este că Guertie știe adevărul: că sunt îndrăgostit nebun de Maitreyi și că m-am mutat la ea numai ca să mă răzbun. (Toate astea sunt povești: m-am mutat pentru că nu mai aveam ce mânca.)

Khokha m-a căutat de nenumărate ori. Am lăsat vorbă să nu fie primit. Îmi trimite scrisori pe care le citesc numai pe jumătate, căci sunt scrise într-o englezească mizerabilă. Îmi tot spune că Maitreyi s-a hotărât să facă o nebunie ca s-o dea afară din casă și să vină după mine. Mă cutremur de câte ori încerc să mă gândesc și de aceea evit cu îndârjire orice gând care m-ar apropia de Maitreyi. Khokha îmi spune că ea ar fi în stare să se dea unui necunoscut numai să fie azvârlită pe drumuri și să poată să ajungă iarăși alături de mine.

Mă întâlnesc cu J., nepotul doamnei Sen, venit aici pentru un angajament la o mare tipografie. Bucurie, îmbrățișări, amintiri. E cel dintâi cunoscut pe care îl văd în Singapore. Îl invit la masă, și după a treia țigară, îmi spune, privindu-mă în ochi, serios.

- Allan, știi că Maitreyi te-a iubit foarte mult? A aflat toată lumea de dragostea aceasta...

Eu încerc să-l opresc, căci dacă îmi place să întâlnesc câteodată oameni din acele locuri, apoi mi-e peste putință să-i aud compătimindu-mă sau comentând dragostea noastră. Știu acum că s-au aflat multe. Dar la ce bun dacă s-au aflat?

- Nu, nu, stărui el, am să-ți spun lucruri triste.

- Nu cumva a murit? Mă înspăimântai eu. (Deși nu puteam crede în moartea ei, căci știu că am să simt ceasul acela, dacă se va întâmpla ca Maitreyi să moară înainte de mine.)

- Ar fi fost mai bine să moară, adaugă J., superstițios. Dar a făcut un lucru netrebnic. S-a dat vânzătorului de fructe...

Îmi venea să urlu, să râd. Simțeam că, dacă nu mă apuc bine de masă, îmi pierd cunoștința. J. observă schimbarea mea și mă consolează.

- A fost o lovitură grea pentru noi toți. Maica e aproape nebună de durere. Maitreyi a plecat la Midnapur, să nască, chipurile în taină, dar lumea a aflat. Au încercat să cumpere pe nemernicul cela, dar acum sunt în proces...

Nu mai înțelegeam nimic. Și nu înțeleg nici acum. Cine este în proces?

Îl întreb dacă au dat-o afară pe Maitreyi.

- Sen nu vrea cu nici un chip s-o gonească. A spus că mai bine o omoară cu mâna lui decât s-o dea afară. Vor s-o facă poate filozoafă, mai știu eu ce...O păstrau pentru o partidă bună, dar acum se știe aproape tot...Cine are s-o mai ia? Și, totuși, nu vor s-o gonească. Maitreyi țipă întruna: „De ce nu mă dați la câini. De ce nu mă aruncați în stradă!?!” Eu cred că a înnebunit. Altminteri, cine ar fi făcut una ca asta?...

Sunt ceasuri de când mă gândesc. Și nu pot face nimic. Să telegrafiez lui Sen? Să scriu Maitreyiei?

Simt că a făcut-o asta pentru mine. Dacă aș fi citit scrisorile aduse de Khokha...Poate plănuise ea ceva. Sunt foarte tulbure, acum. Foarte tulbure. Și vreau totuși să scriu aici tot, tot.

- ...Și dacă n-ar fi decât o păcăleală a dragostei mele? De ce să cred? De unde știu? Aș vrea să privesc ochii Maitreyiei.

Ianuarie-februarie 1933