Autor cu o excepțională putere de individualizare, Emilian Galaicu-Păun este un reper de neocolit pentru oricine își propune să aibă o imagine clară și nuanțată despre poezia românească de după Al Doilea Război Mondial, dar și despre literatura română din Basarabia în întregul ei. Câștigând vizibilitate internațională datorită numeroaselor traduceri (în franceză, engleză, chineză, germană, suedeză, turcă, sârbă, rusă etc.), scriitorul are o prezență importantă și în spațiul public al țării noastre: de peste un deceniu, Galaicu-Păun realizează săptămânal, pentru Radio Europa Liberă, emisiunea Carte la pachet, prezentările scurte și atractive din cadrul acesteia acoperind o diversitate generoasă de titluri și probând un discernământ literar necompromis; tot la Europa Liberă, în calitate de autor de blog, Em.G.-P. se manifestă ca un observator volubil și atent al evenimentelor culturale și politice din RM și de peste hotare, având uneori poziții categorice, care nu rămân fără ecouri (două luări de atitudine memorabile sunt cele în legătură cu neacordarea, în 2014, a Premiului Național Pentru Literatură lui Paul Goma și decernarea aceleiași distincții, în 2016, lui Traian Vasilcău); și nu în ultimul rând, nu ratați șansa de a-l (re)descoperi – pe viu ! - în ipostaza de moderator al serilor de poezie și lansărilor de carte găzduite de Librăria din Centru!
Dacă studiem curentele literare pe baza reprezentanților proeminenți ai acestora (e-adevărat că asemenea ierarhii lasă loc pentru dispute, dar aprecierile exegeților sunt un criteriu rezonabil pe care îl întrebuințăm în scopul nostru), atunci prezența lui Galaicu-Păun în capitolul despre postmodernism e motivată din plin. Până acum (sublinierea e necesară, căci nu am greși așteptând noi surprize din partea acestui autor care a făcut din disponibilitatea pentru reinventare o dominantă a identității sale), opera lui Em.G.-P. conține pregnant caracteristicile de bază ale curentului postmodernist, fie că le contabilizăm într-o variantă de manual – simplificată din rațiuni didactice, dar fidelă paradigmei -, fie că ne referim la o listă de tipul celeia propuse de Mircea Cărtărescu în Postmodernismul românesc. Dar Galaicu nu se limitează la încorporarea acestor trăsături, ci le exploatează în forme radicale, polemice uneori. De aici rămâne un pas până la detașarea de calificativul „postmodernist”, ceea ce Galaicu-Păun face încă de tănăr - și, în același timp, deja la o tulburătoare maturitate creativă - , într-un interviu acordat lui Mihail Vakulovski, publicat în 1999, în România Literară; ulterior, Em.G.-P. exprimă aceeași opinie reticentă față de termenul ”postmodernist” (e aici un fapt interesant de retorică literară: mai mulți autori reprezentativi au luptat cu eticheta care le-a fost atribuită... și le-a rămas, cel puțin în studiul școlar al literaturii, dacă nu chiar în istoriile literare; negarea absurdului de către Ionesco și a existențialismului de către Camus sunt emblematice în acest sens).
Totuși, studierea poeziei lui Galaicu-Păun, fie și discutând un singur poem relevant, înseamnă o provocare nu de puține ori intimidantă pentru elevii și profesorii de liceu. Însuși poetul a recunoscut-o ferm și cred că ar confirma-o cu aceeași deschidere. De altfel, mai toți comentatorii lui Em.G.-P. vorbesc – direct sau implicit – despre dificultatea multiplă și ieșită din comun a operei acestuia. Și asta deoarece – urmează o frază tocită, numai bună într-un Dicționar de idei luate de-a gata, însă valabilă – Emilian Galaicu-Păun a asimilat o bibliotecă enormă, pe care o reciclează în textele lui.
La drept vorbind, e comod să insiști asupra (inter)textualismului metodic al lui Em.G.-P., care variază de la aluzii culturale greu de identificat până și pentru un cititor profesionist, la referințe indicate în note de subsol, în maniera impusă de T.S.Eliot odată cu The Waste Land. Mai exact, detalierea numeroaselor contexte la care face trimitere Galaicu permite depășirea unor complicații ale scrisului galaichian, dar nu garantează înțelegerea și exprimarea ca atare a complexității acestuia. Deși lectura majorității textelor sale presupune poate cel mai problematic efort intelectual pe care îl implică un autor basarabean, Em.G.-P. nu e un autor strict intelectualist, sau ”cerebral” și atât. Dimpotrivă. Găsești cu greu în altă parte o intensitate pasională pe potrivă și, de fapt, energii afective de orice natură, al căror efect crește de pe urma literaturizării obsedante și în același timp coerente ca tehnică și viziune. Pe scurt, - au accentuat-o critici de la Marius Chivu la Alexandru Cistelecan – autorul nostru își creează o poetică bazată pe combinarea și, în final, armonizarea unor elemente care, la prima vedere (și nu doar la prima) sunt foarte greu de omogenizat.
O ars poetica galachiană este poemul fratele emil, ultimul text din antologia Arme grăitoare (2015), volum care sintetizează mai mult de două decenii din evoluția lui Galaicu-Păun. În rezumat, ideile-cheie ale textului sunt următoarele: creația are drept resort de profunzime o suferință intimă („n-ai un frate emil spânzurat, ca rebreanu, degeaba te-apuci să faci proză.”); artistul trăiește sub fatalitatea incertitudinii („...masa de scris și ea-ți joacă sub coate, la fel cum frate-/lui mil taburetul – o lume în suspans.”) și pare mereu în contratimp: ”ceasul ba se grăbește c-un frate emil spânzurat, ba rămâne în urmă c-un frate emil suicid.”; scriitorul e un homo ludens a cărui condiție este în definitiv tragică: ”...în joacă/ mi-am pierdut la cărți viața. la cărți de citit. de scris, viața. la masa tăcerii.” ; literatura înseamnă nu doar individuație, ci mai ales alteritate, ale cărei proporții devin, în cele din urmă, acaparante: „de la celălalt, nu de la sine pornește poetul(...)/toată viața să-l ai pe / conștiință, chiar dacă nu porți nicio vină, ajunge să țină loc de conștiință de sine.”
O experiență de lectură fără echivalent este microromanul Gesturi.Trilogia nimicului (cu prima ediție apărută în 1996), scriitură de o rară senzualitate și de o acuratețe care concurează remarcabil cu perfomanțele Noului Roman Francez. Gesturi e o tentativă asumată de realizare a unui proiect propus de Gustave Flaubert – cel al unui roman despre nimic. În această privință, merită remarcată nu atât lipsa unei intrigi propriu-zise, cât mai ales valorificarea ambiguității (două personaje de sex opus și momente descrise cu lux de amănunte în care nu poți spune ferm „este el” sau „este ea”). Ca fapt divers, textul Textul conține poate cea mai lungă frază din literatura autohtonă (reluată de la-nceput după 15 pagini, și așa...„la nesfârșit”, fără a pierde din coerență).
Nu în ultimul rând, Galaicu-Păun e scriitorul basarabean care trece prin cea mai imprevizibilă și spectaculoasă transformare de după volumul de debut („rebutat” în repetate rânduri de către autor. Din naiva plachetă Lumina proprie (1986) aleg să citez poezia Altoi de dragoste - un discurs (neo)romantic, înalt în aspirațiile sale, dar cu mijloace sugestive simple, care ilustrează înduioșător fervoarea îndrăgostitului: „Soarele și luna / Vor luci mereu / În destinul unde / Vom fi tu, și eu. / Doar aici, iubito, / Vreau să te aduc / Să auzi cum cântă / Frunzele de nuc; / Luminați de steaua / Veșniciei iubiri / Să aprindem focul - / Candelă-n priviri. / Lumea să ne pară/ Verde – un altoi - / Și să curgă timpul / Lin pe lângă noi.”
În modestul meu exercițiu de admirație, am ținut să evit cărțile consacra(n)te ale lui Emilian Galaicu-Păun, pe care, se-nțelege, vă sugerez să le parcurgeți cu răbdare și cu-ncrederea că sunt pe cât de solicitante, pe-atât de generoase. Veți ajunge astfel să (re)cunoașteți adevărul titlului acestui text, să trăiți întâlnirea cu un autor care vă poate face (mai) interesați de marea literatură a lumii și (mai) convinși de faptul că literatura e o mare forță a vieții.
Vasile Gribincea