Cămara de lucru a Meşterului Manole. Multe, foarte multe lumânări aprinse pe masă, pe blidar, în fereastră. Pe masă e un chip mic de lemn al viitoarei biserici. Stareţul Bogumil, şezând în faţa mesei, priveşte drept înainte, din când în când clipeşte repede din ochi. Găman, figură ca de poveste, barbă lungă împletită, haină de lână ca un cojoc, doarme într-un colţ mişcându-se neliniştit în somn, când şi când scoate sunete ca un horcăit şi ca un suspin în acelaşi timp. Meşterul Manole, la masă, aplecat peste pergamente şi planuri, măsură chinuit şi frământat. Noapte târziu.


MANOLE (ducându-şi mâna deznădăjduit prin păr): Ajută-mă, cuvioase — altfel! Altfel! — Nu cu sfaturi mai presus de fire! O, câte piedici şi împotriviri!
BOGUMIL (fără a se mişca, cu voce monotonă, ca a unuia care-şi are un drum, de la care nu se mai abate): Nu mai măsura!
MANOLE: Nici magie albă nu fac, nici magie neagră. Împotriva cugetului, ochiul se mai bizuie încă —
BOGUMIL: Pe măsurări? De şapte ani tot măsuri cu cel unghi de aramă, şi nici o izbândă.
MANOLE: Ce să încep?
BOGUMIL: Ţi-am spus.
MANOLE: Nu. Eu nu!
BOGUMIL: Va trebui.
MANOLE: Bolta ce s-a prăbuşit ieri n-a fost prea grea. Cercetează şi tu. N-am aşezat temeliile pe şovăiala nisipului. Adâncimile şi înălţimile a suta oară le măsur. Socotelile sunt bune, tăiate în cremene toate. Şi cele pentru arcuri, şi cele pentru laturi, deopotrivă spre miazăzi şi miazănoapte.
BOGUMIL: De-acum tac. Orice alt cuvânt e de prisos.
MANOLE: Părinte Bogumile, ajută-mă!
BOGUMIL: Numai în iad se socoteşte. Acolo, în împărăţia virtuţilor întoarse, toate sunt după măsură: şi coarnele dracilor, şi cozile galbene. Acolo numărul stăpâneşte în întocmiri, în sinoade, în bolţi şi în clădiri... Priveşte numai cu luare-aminte semnele roşii de pe pergamentele astea afurisite: unele ţapene, altele şerpuitoare şi-ntortocheate. Orice număr pare o iscălitură schimonosită de drac. Uite, numărul ăsta trebuie să fie iscălitura lui Mamon, că are burta mare. Asta a lui Scaraoţchi, că e subţire şi pare uscată de tusea cea seacă. Asta trebuie să fie a lui Moloh, că se sprijineşte cu îngâmfare în sceptru. Asta trebuie să fie a lui Belzebub, că-i flutură steagul neruşinării pe cap. Vezi barba mea? Sunt bătrân, dar socoteală în viaţa mea mult greşită — încă n-am făcut. Şi dacă totuşi fac, o fac ca în ceruri: zic unu şi gândesc trei. Mă jur pe Paraclit. În împărăţia lui Dumnezeu, a socoti e un păcat ceva mai mic decât necinstirea sâmbetei, dar neapărat mai greu decât călcarea poruncii a şasea. Nu, Manole, pe mine nu mă prinzi în jocul acesta necurat.
MANOLE (se ridică ameninţător): Cine-mi dărâmă zidurile?
BOGUMIL: Încotro ameninţi, Manole? Spre stânga, unde în clipa aceasta răsare o zodie nebună, spre dreapta, unde norocul apune? Spre puterile de sus, sau spre cele de jos?
MANOLE: În toate părţile, părinte, în toate părţile. Sunt veşnic la început de drum. Se petrec lucruri necurate pretutindeni. Între pietrele atâtor împotriviri care voinţă nu s-ar fi măcinat până acum?! BOGUMIL (după un lung suspin): Într-o seară am ieşit pe malul Argeşului. Apele erau crescute până-n gura vadului. Şi în năvala apelor — un sicriu plutind văzui. Apoi altul — pe urmă altul — pe urmă cinci — pe urmă zece — şi tot mai multe — pe urmă fără de număr — ca o plutire de trunchiuri spre marile ferestraie. Şi cum n-a fost vedenie trebuie să cred că a fost aievea. Tot atât de adevărat e că în sat copiii nu mai cresc şi ţâţa femeilor nu mai dă lapte. Printre oameni umblă vântul cu veştile. Zidurile tale s-ar prăbuşi, fiindcă le clatină strigoi neliniştiţi. Într-o zi au dezgropat cimitirul şi ca să nu mai rămâie nici un mort în pământ, au dat drumul sicrielor pe Argeş. O săptămână întreagă au tot venit pe Argeş cele o mie de sicrie — sunând surd ca buţi hodorogite. (Cu un suspin.) Ci eu ştiu că nu morţii răi zădărnicesc înălţarea bisericii. Mai sunt şi alte puteri, mai mari decât morţii răi.
MANOLE: Ţi-am spus, să nu mai vorbim.
BOGUMIL: Şi eu ţi-am spus: lasă-mă să mă rog. Dar tu nu vrei să faci jertfa, şi pe mine nu vrei să mă laşi să mă rog.
Mă duc! Femeile noastre au ieşit lângă râu la miezul nopţii şi au stâns lumânări în apă, pentru a dezlega blestemul, dacă e blestem. Dar nu a fost. Tu ai aprins candelă deasupra chipului mic — tot în zadar. Un singur lucru mai poate să ajute.
MANOLE: A fost odată săpat în piatră: să nu ucizi. Şi alt fulger de atunci n-a mai căzut să şteargă poruncile!
BOGUMIL: Mă duc să mă rog. Pentru tine — eu, nevrednicul, — ca să învingi zădărniciile.
MANOLE (strigă): Cum e? Cine e? Ce e?
BOGUMIL: Nu e apă şi nu e foc — sunt puterile! Ele dispreţuiesc întinderea locului şi ies când vor de subt legile vremii. Le crezi aici, şi ele din întâia beznă răspund. Le crezi acolo, şi ele dănţuiesc cu înfricoşare în noi. Zi: Doamne, Doamne.
MANOLE: Doamne, Doamne, de ce m-ai părăsit?
BOGUMIL: Străbătut de roşeaţa amurgului cobor de la mănăstire aici. După miezul nopţii bat drumul înapoi. În fiecare zi mai aproape de pământ, barba mi-o pieptăn prin spini. Acasă mă rog. Aici mă rog — şi pe drum, şi pretutindeni. Pentru tine şi pentru biserica ta, pentru tine şi steaua răsăritului. Lipseşte încă ceva, dar nu suntem părăsiţi.
… MANOLE (către Bogumil): Mai degrabă decât credem o să apară păzitorii de noapte, vestindu-ne prăbuşirea. Părinte, inimă de serafim îţi trebuie să nu te cutremuri de arătările lui. Stăm neajutoraţi ca nişte păsări mari speriate de tunet.
BOGUMIL (ascultă în noapte): Ochiul cerului să ne păzească. Ascultă — coceni de brad cad pe şindilă — poc, poc! Ca un deget care bate-n coperiş. Manole, nu crezi oare că însuşi timpul zoreşte? — Da, inimă ne trebuie — rece! Şi mai ales ţie — sânge rece de şarpe sau serafim. Sufletul unui om clădit în zid ar ţine laolaltă încheieturile lăcaşului până-n veacul veacului. Nu vrei să pui odată capăt acestei griji? Ce e trupul ăsta? Râia sufletului. Făptuieşte, nu cumpăni! Sufletul iese din trupul hărăzit viermilor albi şi păroşi şi intră învingător în trupul bisericii, hărăzit veşniciei. Pentru suflet e un câştig. Manole, fă-ţi cruce largă şi picură-ţi pe inimă ceara aceasta topită: numai jertfa cea mare poate să ajute!
MANOLE: Din singurătate am purces să clădesc, dar, veşnic în vuiet şi larmă ropotul de copite subpământene vine cu noaptea — şi în vârtej cărămida de cărămidă se sfarmă. Cu uitătură din altă lume tu îmi şopteşti aceeaşi povaţă: jertfa! Ci eu, părinte, nu pot, nu vreau şi nu pot!! Pentru a fi bun de-o ispravă atât de întunecată, trebuie să fi clădit mai puţine altare decât Manole, şi trebuie să fi fost cel puţin un an călău la curtea domnească. Inima mea speriată nu e pentru asemenea fapte. Biserica mi se cere, jertfa mi se cere. O, părinte, cât e de greu. Nicăiri gândul nu încetează să se frământe. Când văd copaci îmi zic: iată copaci — sprijin porţilor. Şi stau şi privesc. Cer albastru când văd, îmi zic: de ce nu vrea fapta să mi-o binecuvânte?! Şi mă ridic şi mă uit. — Pretutindeni pasul mi-1 aud în biserică crescând subt răsunetul bolţilor. În Câmpul Duminicii i-aud clopotele. Pe şes o văd întoarsă în apa morţilor. — Înălţarea ei veşnic întârzie şi pământul se scutură. Nimic nu ajută — ce să fac? Totul a fost în zadar — ce începem? Încă de-o mie de ori, lucrare de nebun înainte îmi flutură. Până la sfârşitul zilelor, încă o dată şi încă o dată, de nenumărate ori în deşert şi iar în deşert! Nu, din chinul acesta nu voi scăpa nici mâine, nici poimâine, şi schelăria nu va rămânea în dreaptă trăinicie pentru catapeteasmă, niciodată!!


MIRA (vine din dreapta, apare în uşă într-o simplă cămaşă lungă, albă, desculţă): Manole, pot să viu?
MANOLE: Vino, Mira, vino.
MIRA: Nu mai e nimeni aici?
MANOLE: Stareţul a plecat.
MIRA: Şi mătăhala?
MANOLE: Doarme.
MIRA: Să viu?
MANOLE: Vino.
MIRA (vine în odaie): Nesuferitul acela, bine c-a plecat! Ce-aţi tot vorbit? (Stinge, sărind, pe rând, lumânările.) Am tras cu urechea la voi, dar n-am prea înţeles... când şi când câte-un cuvânt... deznădejde... Paraclit... socoteli... ziduri... credinţă... suflet... (La fiecare cuvânt suflă câte-o lumânare şi o stinge ştrengăreşte.) Pământ... Nu vreau să mai ştiu nimic de toate astea... Ce încurcătură de graiuri! Om să fii — să înţelegi ceva.
MANOLE: Vino, Mira. Nu le stinge pe toate.
MIRA: Pentru noi lumina cea din colţ ajunge. — Nu crezi?
Meşterul meu era pe cale să se certe cu cerul?
MANOLE (O priveşte lung.)
MIRA: Şi te-ai dat la descântece — uite, ai presărat nisip pe pergamente.
MANOLE: E din cojocul lui Găman. Când se scutură ies din el colb şi nisip ca dintr-o vânturătoare.
MIRA: E grozav.
(Suflă de la distanţă spre singura lumânare ce a mai rămas aprinsă pe masă.)
MANOLE: N-o stinge.
MIRA (Ia mâna lui Manole şi acopere cu ea mucul lumânării. Lumânarea se stinge.): Vreau să nu mai visezi. Ce ţii lumânările tot aprinse?
MANOLE: Voiam să lumineze ferestrele, păzitorii să găsească drumul în noapte.
MIRA: E târziu?
MANOLE: După cântatul buimac al cocoşilor — miezul nopţii.
MIRA: După oiştea carului mare trebuie să fie mult mai târziu. Noapte de noapte, stareţul te ţine de vorbă. Manole, pierzi prea mult somn.
MANOLE: De şapte ani pierd credinţă, pierd ziduri şi somn. Nici tu n-ai dormit?
MIRA: M-am molipsit de neodihna voastră. M-am zvârcolit în cămară. Am ieşit pe prispă. Am intrat. Am ieşit. Mai poate cineva dormi? Namila se tot scutură, ca un munte. Păsările din streşini stau cu ochii deschişi spre nevăzute primejdii.
MANOLE: Eu aici, era să bat cu pumnii în porţile de sus.
MIRA: Manole, ştiu. Tu, tu, inimă fără odihnă, gând treaz, visare fără popas. Mai lasă zidul. Mai lasă turlele. Rod iarăşi grijile negre?
MANOLE: Lângă tine, blestemul nu găseşte cuvânt.
MIRA: Fruntea asta nu se mai netezeşte niciodată? Manole, apleacă-te şi surâzi.— Uita-te în ochii mei. Ce ascunzi în tine?
MANOLE: Frica, Mira. Frica de drumul pe care mă găsesc. Că nu ştiu unde sunt şi unde duce. Şi nu ştiu dacă suie, sau coboară. Şi nu ştiu dacă m-apropiu, sau mă depărtez. Ce bine ca eşti aici. Tu început şi sfârşit, tu totul.
MIRA: Meşterul meu — visează. Pentru el femeia adusa de peste apă nu e tocmai totul, dar sa zicem jumătate din tot. Cealaltă jumătate e ea.
Şi cu drept cuvânt. — Las’, las’, nu tăgădui! Nu mă supăr deloc că mă pui în cumpănă cu minunea asta înfricoşată de puteri.
MANOLE: Între voi două nici o deosebire nu fac, pentru mine sunteţi una.
MIRA (şăgalnic): Iată pentru ce în fiecare dimineaţă zic: ce bine că nu vrea să se înalţe!
MANOLE: Gândeşti că prea mult m-aş duce să-mbrăţişez piatra, nu-i aşa? Şi că ziua mi-aş pierde-o mângâind bolţile. Te temi că noaptea mea ar fi o veşnică odihnire pe trepţi, iar turla sabie între mine şi tine.
MIRA: Astea n-ar fi pricină de griji, dar s-ar putea întâmpla într-o zi, pe ea s-o numeşti Mira — iar pe mine — biserica ta. Şi zăpăceala ar fi cumplită — ha, ha!
MANOLE: Lăcaşul — prilej neîntrerupt ar fi pentru tine — de răutate şi joc.
MIRA: Nu, meştere, iaca glumesc.
Întoarce-ţi puţin jucăria... să văd şi turlele... Aşa, încă puţin, în cealaltă parte. — Ştii, de multe ori mă gândesc, ce-ar fi dacă niciodată, dar nu! Lăcaşul acesta odată va sta — deocamdată stă numai pe masă — într-o zi va sta însă şi între dealuri. Priveşte aici, meştere. În adevăr, nu mi-e de glumit, uită-te şi tu. Ferestrele sunt prea mici, ca nişte ochi adormiţi. Turlele prea joase. Nu găseşti?
MANOLE: Da, nu zic. Ea e bucuria noastră de la început, rostită în cântec de cărămidă şi var. Prin suferinţă pană la urmă multe se mai pot desăvârşi.
MIRA: Prin suferinţă? Neapărat. Cum te cunosc, nu te-ai da înapoi nici de la una şi mai mare. Noroc că nu vine. Şi cum? Dintr-o închipuire sau faptă să-ţi vie? Ţi-o doreşti înadins? Haide să ne închipuim atunci — dar mai bine nu. Te-ai supăra.
MANOLE: Nu mă supăr — spune. Ce să-mi închipui? Vrei şi mai mult să-mi batjocoreşti biserica, se pare.
MIRA: Nu — altceva — cum ar — fi — dacă aş pleca de la tine, şi nu m-ai — şi nu m-ai mai găsi niciodată?
MANOLE: Să-mi închipui — că tu — că tu ai pleca — şi nu te-aş mai găsi?
MIRA: Nicăiri şi niciodată.
MANOLE (cu nepăsare prefăcută): Bine, mi-am închipuit.
MIRA: Nu-i aşa că atunci, căutându-mă, ferestrele bisericii s-ar căsca mai mari — ca nişte —
MANOLE (o sărută cu patimă): Ce gust nebun de sânge şi somn! (îşi stăpâneşte o mişcare şi se face că glumeşte.) Ei bine, ai plecat — şi pe urmă?
MIRA: Pe urmă? Pe urmă nimic — numai atât — nu ţi-e de-ajuns? Răule! Prin iubirea noastră au trecut zgomotoşi şi cu focuri ciudate aproape şapte ani. Plecarea nu te mai mişcă — să zicem, atunci, că fără veste aş muri. Ştiu că nici o altă femeie nu ţi-ar putea fi mângâiere. Dar cel puţin turlele, turlele s-ar ridica atunci mai subţiri, cerându-mă înapoi cerului. Pe urmă mare păcat n-ar fi, dacă cerul nu ţi-ar da nici un răspuns. Tu ţi-ai avea în veşnica frumuseţe — biserica.