Samariteanca (fragmentul II)

„Anul trecut, nimerind, nici nu mai ţin minte cum şi prin ce fel, într-un cimitir sătesc din nordul Moldovei, tot rătăcind printre cruci şi morminte, dau cu ochii de părintele Gheorghe, un preot bătrân pe care îl cunoşteam mai de demult. Slujea în satul vecin, dar venise pentru că avea un mort în satul în care ne întâlnisem. Aştepta să vină procesiunea la cimitir. Nu ştiu cum şi de ce, dar de la o vreme preoţii din Moldova nu mai au voie să petreacă sicriul la groapă. Se fac, de obicei, două prohoduri — unul în casa răposatului, iar altul la cimitir, lăsând rudele şi vecinii să-şi conducă singuri mortul pe ultimul drum.

Zi caldă, miez de vară. Un sat vechi de pe vremea lui Alexandru cel Bun, cu uliţe înguste, întortocheate. Procesiunea cu cei câțiva corişti ba se aude, ba iar nu se mai aude, şi noi, împreună cu părintele Gheorghe, aşezându-ne pe un scăunaş, la mormântul cuiva, mai vorbeam de una-alta, ca să ne treacă de urât. Ne frăsuim unul altuia de jalea la care au ajuns cele o mie şi cinci sute de biserici ale noastre ce stau închise, putrezind în văzul lumii; ne mirăm cât de puţine au rămas din cele peste şaptezeci de mănăstiri ce fuseseră odată mândria neamului...

- Apoi una Japca a şi rămas, face căzut pe gânduri părintele Gheorghe.

— Cum adică, una Japca? Da cele Trei Izvoare?

— D-apoi că la Trei Izvoare îi şcoală de iştia, cum li se zice... Şcoală de debili.

— Totuşi, nu se ştie cum şi prin ce minune, o călugăriţă se mai ţine pe acolo...

— Ei, vorbă să fie... Femeia ceea, ea nu numai că n-a fost călugăriţă, ea nici măcar posluşnică n-a apucat să fie! Nici măcar nu are binecuvântare pentru a purta rasă şi acoperământ cu cruce în frunte...

Doamne, m-am gândit eu atunci, ce se petrece cu lumea făcută de mâniile Tale? Oare o viaţă închinata binefacerii şi slujirii aproapelui nu este mărturia slujirii Tale? Mai e nevoie ca această slujire să fie consfinţită de cineva? Şi dacă pentru slujitorii Tăi porunca Mântuitorului de-a face bine aproapelui nu este decât o vorbă ce nu rodeşte în faptă, la ce vor ajunge altarele Tale? Nu se vor transforma ele oare într-o sală de demonstrare a artei vocale, completate din când în când cu replicile preoţilor îmbrăcaţi în odăjdii aurite din epoca Imperiului Bizantin?! Atâta a rămas azi din ceea ce a fost cândva creştinism?!”

:
:

Sarcini orale

1. Argumentează cu secvenţe din nuvelă următoarele idei:

• necesitatea reabilitării eticului şi a sacrului;

• schimbările lumii patriarhale, intrată sub presiunea unui timp ostil;

• impactul istoriei asupra spaţiului sacru;

• lumea căreia i-a fost luată credinţa în Dumnezeu devine o lume rătăcită;

• persistenţa sacrului, chiar și în condiţiile în care realitatea profană încearcă să-l ucidă.

2. Relaţionează motoul nuvelei, extras din Noul Testament, Sfânta Evanghelie după Ioan, Capitolul 4, versetul 9: „Cum Tu, care eşti Iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie Samariteanca?” cu epigraful nuvelei: „Acum, iată că în toamna lui patruzeci şi cinci soseşte ceasul străvechilor noastre mănăstiri” şi subiectul acesteia.

Sarcină scrisă

1. Mănăstirea de la Trei Izvoare este un lăcaş intrat în legendă datorită puterii tămăduitoare a apei. Citeşte fragmentul de mai jos şi comentează valoarea simbolică a spaţiului descris:

„Fericite au fost ceasul şi locul alese pentru mănăstirea Trei Izvoare. Dintr-un cuib de dealuri împădurite răsare un braţ de stâncă având palma darnic desfăcută către cer, şi tocmai în acea palmă de piatră a şi fost aşezată mănăstirea. Două biserici cu câte două turle fiecare şi patru cruci aurite lucesc ziua întreagă în bătaia soarelui. Câteva case, trapezăria, cămăruţele călugăriţelor, şi toată această gospodărie era încinsă cu un brâu nalt de piatră, alb ca varul, ba chiar şi mai frumos decât varul, căci i s-a pus şi puţină sineală. Această mare minune, aşezată grijuliu într-o palmă de piatră, ne sfinţea pământurile până hăt în zare, urcând domol spre cer ca o rugăciune.

Trei Izvoare... îndată ce ieşi prin poarta mănăstirii, se aude un murmur de ape, care creşte pas cu pas, în timp ce cobori cărarea, şi te tot duc şi duc pe firul unei sete istovitoare, până ajungi la cele trei şuvoaie ce ţâşnesc de sub stânca pe care a fost înălţată mănăstirea. Cine ştie câte veacuri o fi trecut până ce murmurul celor trei deschizături de ape a ajuns nume de mănăstire, cunoscută peste tot. Legendele zic că prin văile iestea se întorcea odată după o grea înfrângere a oştirilor sale măria sa Ştefan. Aici la izvoare şi-a tămăduit rănile, aici o fi prins suflet şi, cum obişnuia, pentru a însemna locul unde o înfrângere a fost transformată într-o biruinţă, a poruncit să se zidească mănăstire. Mulţi ani la rând au tot călătorit ei tustrei — Ştefan, mănăstirea şi izvoarele — prin legende, cronici, manuale şcolare.”


Sarcini scrise

1. Din punct de vedere compoziţional, fluxul narativ este întrerupt prin episoade în care autorul meditează asupra timpului istoric şi a impactului acestuia asupra vieţii basarabenilor. Comentează valoarea stilistică a formulelor de adresare ce aparţin naratorului.

2. Identifică, în baza fragmentelor de text propuse, problemele cu care se confrunta societatea postbelică, comparându-le cu starea de lucruri a societăţii actuale. Completează schema.

A. „...Dragostea e unicul mediu în care sufletul se poate înfiripa, îşi capătă aripi, se rupe de la pământ, străbătând depărtări neînchipuite, în căutarea celor veşnice şi divine. Mi s-ar putea obiecta că sufletul ca atare încă nu a fost văzut de nimeni, şi ideea vieţii sufleteşti e o chestie ce mai trebuie discutată. Mă rog, discutabile sunt toate pe lume, dar ideea iubirii aproapelui, aşa discutabilă cum este, ţine pe umerii săi civilizaţia de aproape două mii de ani. Revoluţia a venit să declare că iubirea aproapelui mi e decât un moft de origine mic-burgheză. Viaţa e o înverşunată şi continuă luptă de clasă, iar pretinsele zbuciumuri sufleteşti nu sunt decât nişte capricii de domnişoară. Sufletul ca atare nu există. Există numai ceea ce poate fi pipăit, adică trupul. Drept care, a trăi pe lume înseamnă a bea ghini, a hali ghini, a iubi ghini, şi nu pe-a ta, ci pe cea care-ţi place...”

B. „...Pierzând bătătorita cărare a rugăciunilor pe care străbunii noştri urcau de câte două ori pe zi la Domnul, cu toate grijile şi nevoile sale, noi, împreună cu cărările celea, l-am pierdut şi pe cel de-al doilea Tată, pe Tatăl veşniciei noastre. Renunţând la veşnicie, ne-am despărţit şi de trecut, înstreinându-ne de lumea străbunilor, devenind nişte umbre ce trăiesc de azi pe mine. Renunţând la veşnicie, adică la acel fir ce vine de la Adam şi Eva şi care, trecând prin noi, se pierde în infinitul timpului, am redus propria noastră existenţă de la milenii şi veacuri la cele câteva decenii însemnate pe pietre funerare. Născut pe data cutare, mort pe data cutare.”

C. „...Cu sufletul pus sub semnul întrebării, lipsiţi de orizonturi general-umane, am căzut cu toţii în mlaştinile unui dezmăţ materialist din care nu ne mai putem scoate picioarele. Tot ce-a avut sufletul agonisit de mii de ani a fost schimbat la repezeală pe cârpe, pe maşini, pe inele de aur. La groaznicul iarmaroc al secolului ne-am scos cu toţii sufletele de vânzare, dându-le pe-o nimica toată, din frică să nu rămânem cumva fără cumpărători....”

D. „...Un pahar cu apă pe care te temi să-l bei, un măr din care te temi să muşti... Iar când toate au căzut în declin, în declin s-a pomenit şi poporul. Mai că nu mă lasă inima să scriu aceste rânduri, dar nici că a nu le scrie nu pot, pentru că, oricum, azi, din cei zece prunci ce se nasc în Moldova, cel puţin unul...”

Asemănări

Probleme cu care
se confruntă
societatea actuală:

Probleme cu care
se confruntă
societatea postbelică:










3.2 - Descrie idealul omului în viziunea druţiană, reprezentat personajul Samariteanca.

© 2016 - 2024 Toate drepturile sunt rezervate.
Direcţia Generală Educaţie, Tineret şi Sport a Consiliului municipal Chişinău,
Centrul de Teatru din Moldova.

Dezvoltat de: