Jocul ielelor
(scena IV)

Maria (revenind obsedată): Cum îţi explici că tatăl tău nu s-a putut dezbăra de patima jocului de cărţi, deşi socoţi că era destul de tare...

Gelu: Chiar atât de tare nu era, desigur... Jocul de cărţi e o formă foarte perfidă a descompunerii... Toţi cei care pierd, mereu se jură că nu vor mai juca, dar nu sunt decât foarte rare cazurile de rezistenţă, şi numai la cei care-şi descoperă altă pasiune... Desigur că tata s-a gândit la asta, dar şi-a dat seama ce puţin sigură este această perspectivă... Ca să ia calea aceasta plină de riscuri, îi trebuia o certitudine, altfel pierdea orice şansă de a se putea sinucide mai târziu...

Maria: Şi ce nevoie avea de certitudine?...

Gelu: Fără certitudine nu există adevăr şi nu există frumuseţe pe lume... Fericirea care nu durează nu e fericire, e un mizerabil stupefiant... Era în gazetă alaltăieri cazul unui nenorocit care a falsificat o semnătură, numai ca să trăiască o săptămână, cu o femeie de lux, într-un hotel de la Sinaia... ştiind bine că peste câteva zile trebuia să i se pună cătuşele de mâini. Mulţi îl aprobau: Cel puţin ştia că trăieşte bine şi frumos o săptămână... Dar eu nu m-aş fi simţit bine niciun ceas măcar, din acea săptămână. Orice plăcere mi-ar fi fost, nu otrăvită, ci nulă. O fericire pe care nu o poţi gândi durabilă nu e fericire şi încă o dată fără certitudine nu poate fi în lume nici adevăr, nici frumuseţe...(cu un surâs strâmb) şi nu e...

Maria (revoltată, cu o frenezie care vine din toată fiinţa ei de femeie): Nu vorbi de fericire... Tu nu poţi să fii fericit între cărţile astea care te-au intoxicat... Nu mai merge aşa... (începe să închidă, la întâmplare, cărţile şi dosarele de pe masă, împingându-le în lături).

Gelu: M-au intoxicat? Mi-au arătat poate numai perspective pe care nu le mai pot anula.

Maria (cu o graţie băieţească): Destul cu atâta logică şi paralogică, patologică şi cantologică...

Gelu (o priveşte zâmbind amuzat de savantlîcul ei): Cantologică?

Maria (încălzită): Şi mai ştiu şi altele... dar ţi le spun mâine... Acum s-a terminat cu vorbele (îl sărută, el se lasă obosit, ea îi arată placarda de pe perete: „Fapte, nu vorbe”, îl sărută şi citeşte cu înţeles). Fapte, nu vorbe (Gelu protestează). Ştiu ce vrei să spui. Vrei certitudini? (Îl sărută apăsat.) Uite, o certitudine...

Gelu: Maria...

Maria: Nu, tu ai explicat destul... Acum eu vorbesc... (Îl sărută şi arată placarda.) Aşa cum ştiu eu. „Fapte, nu vorbe”. Mâine seară plecăm... Am să las partea de avere cuvenită copiilor şi plecăm... Să fim mâine seară în tren şi totul să rămână repede în urmă... Să fim noi doi, douăzeci şi patru de ceasuri împreună, cum n-am fost niciodată... Mi s-a părut totdeauna un vis irealizabil... Vreau să mergem într-o ţară străină, a cărei limbă nici măcar să n-o vorbim... Să fim necunoscuţi noi doi, toată ziua între oameni cu care abia putem schimba câteva vorbe. În vreun orăşel, din Olanda sau din Suedia... Stai că ai să vezi la câte m-am mai gândit încă... Pentru ca să vezi cât am dorit clipa aceasta... (Un val cald îi umezeşte ochii.) Ah, să fie săruturile care n-au fost, toate...

Gelu: Cu ce preţ? Cu preţul cu care se plătesc toate stupefiantele...toate beţiile... Ascultă, Maria...

Maria: Nu mai ascult nimic... pentru că tu nu înţelegi nimic decât nălucirile tale reci... Te sperie cu anticipaţie compromisurile şi păcatele vieţii?... Dar dacă n-ar fi aşa, viaţa nici n-ar merita să fie trăită... Urâciunea nu e decât umbra frumuseţii... Numai moartea este perfectă. Tot ce e viu creşte din pământul negru al păcatului... Vrei să strângi totul în cămaşa de forţă a ideilor tale?...

Gelu (ca o flacără răsucită): Maria, când ştiu dinainte...

Maria (îl întrerupe, certându-l drăgăstos): ştii? Ce ştii tu? Eu ştiu mai multe decât tine. Iubirea noastră se va hrăni din greşeli şi din dureri, aşa cum focul se hrăneşte din tot ceea ce îi stă în cale... Dar iubirea noastră nu va fi păcat, cum focul însuşi nu este lemnul putred pe care-l mistuie... Vom trăi departe câțiva ani, până când vom deveni asemeni. Nu trebuie să te mai gândeşti la tatăl tău... Când ne vom întoarce vei deveni puternic şi ascultat...

Gelu: Cine să mă asculte şi de ce să mă asculte? Ce să le spun?

Maria (râzând lacom): Taci... Sunt goluri care trebuie împlinite în iubirea noastră... Sunt restanţe de voluptate la care nu renunţ... (îl cuprinde cu braţele) Tot ce a fost ispită doar în închipuire, şi fără speranţă, trebuie să devină...

Gelu (profund tulburat, simţind că pasiunea ei îl copleşeşte, că îi pierde reflexele de apărare voită, cu un soi de disperare): Maria, trebuie să mă înţelegi.

Maria: Nu e nimic de înţeles... Ai să afli că fericirea nu e o vorbă goală...

Gelu: (văzut numai din partea ceastălaltă, cât timp a vorbit ea şi neobservat de ea a scos şi revolverul, e cel încrustat cu sidef pe care i l-a adus cu două zile înainte tot ea, şi l-a lipit întâi cu latul de piept ca să-i simtă parcă răcoarea): Du-te, Maria, aşază-te din nou la masa vieţii... Eu sunt prins în gura unui cleşte de oţel care mă smulge... Nu doresc să mai revin şi nici nu pot reveni...E cea din urmă... cea mai mare rugăminte... nu face să-mi şovăie mâna... Dacă mă iubeşti într-adevăr, du-te... (are o răsucitură convulsivă, apoi apasă hotărât, încet pe trăgător. Se prăbuşeşte cu aceleaşi gesturi ca şi tatăl lui, care a existat aici numai pentru el, la picioarele fotoliului. Din spate par la fel ca şi când unul a murit de două ori.)

:
:

Sarcini scrise

1. Dezvoltă, într-un eseu, ideea: „O fericire pe care nu o poţi gândi durabilă nu e fericire”, exprimându-ţi acordul sau dezacordul cu poziţia personajului Gelu.

2. În baza a ceea ce ai aflat despre Maria şi relaţia ei cu Gelu din acest fragment al piesei, adaugă câteva rânduri la finalul scenei, pentru a o încheia şi a arăta reacţia Mariei la cele întâmplate.

Lucru în grup

1. Selectați din textele propuse în acest modul, dar şi din alte texte de Camil Petrescu, citate care ilustrează subiectele enumerate:

Subiectul Citatul Textul
Moartea
Iubirea
Războiul
Eroismul
Fericirea
Sinuciderea
Gelozia
Sărăcia
Invidia