Demonul teoriei a obosit

La începutul anilor ’70 teoria domina cu autoritate câmpul literaturii, nimic nu se gândea și nimic nu se făcea în afara ei. Teoreticienii terorizau seminariile internaționale, critica literară fusese măturată, pur și simplu, de teoria literară (sau teoria literaturii), criticii erau teoreticieni sau nu erau nimic, literatura însăși părea că nu există decât pentru a justifica teoria literaturii. Jean Ricardou devenise simbolul acestui terorism intelectual, care transformase teoria literaturii într-o religie de tip fundamentalist și, totodată, într-o practică despotică, represivă, organizată după principiul imperialismelor locale (recunoaște mai târziu Barthes).

Încă de atunci se putea prevedea însă că teoria literaturii va sfârși prin a fi compromisă de excesele ei. Proces ce s-a și înfăptuit. Azi, teoria n-a murit și nici nu poate să dispară vreodată din câmpul literaturii, dar e limpede că, după câteva decenii de dominație, autoritatea ei revine între frontierele normalității. Demonul ei a obosit, cum ziceam. Au început să apară sintezele critice și istorice care reconstituie evoluția conceptelor literaturii în secolul nostru și confruntările din jurul lor. Și când un fenomen literar devine obiect al istoriei, este limpede că revoluția pe care el a provocat-o s-a încheiat. Rămâne uneori numai legenda sa. În ceea ce privește teoria literară, situația este mai complicată pentru că, așa cum am precizat deja, literatura nu poate divorța niciodată de teoria ei. Epocile fără teorie sunt epoci literare sărace. Nici epocile în care teoria este prea autoritară nu sunt epoci mari de creație.

……………………………………………………………………………………………………………………………

Noua critică a creat, de altfel, un nou tip de lector (lector specializat, lector complice, actor în aventura scriiturii) și i-a dat un rol esențial: acela de a da o semnificație faptelor cuprinse în discursul literar. Rol unificator, globalizant. Barthes a substituit astfel autorului indezirabil lectorul său avizat. Operație subtilă, cu consecințe multiple. Nu este locul să le prezint aici. Ce este sigur (a dovedit acest fapt, între alții, Georges Poulet în Conștiința critică) e că o carte nu devine o operă înainte ca ea să fie citită de cineva și anume de un lector care înțelege și dă o semnificație rândurilor pe care le parcurge. Dar cititorul, arată în chip just Sartre, nu pornește niciodată de la zero: ceva preexistă actului lecturii, ceva este făcut și anume cartea pe care a scris-o un autor cu intențiile, ideologiile, conștiința lui teoretică, modelele sale literare, așa încât formula care rezumă în chip corect relația cititor-operă este următoarea: totul este deja făcut (scris, programat, sugerat) și totul este de făcut (descoperit, asamblat, semnificat). Acest totul este de făcut înseamnă, între altele, că lectorul poate răsturna premisfele autorului, poate da o altă semnificație elementelor textului. Mai simplu spus, cititorul poate descoperi în operă altceva (sau: și altceva) decât a voit să spună autorul. Este șansa operei de a supraviețui, șansa de a se înnoi pe măsură ce se schimbă sensibilitatea cititorilor ei de la o generație la alta. Rezumând: lectorul din faza teoriei nu este numai un receptor instruit, este și factor esențial în constituirea operei ca atare, un actor fără de care cartea riscă să rămână un maldăr de foi mâzgălite. El ordonează și dă, repet, o semnificație unor fragmente care n-au încă nicio semnificație.

Așadar: autorul este mort, lectorul este gata să-i ia locul. Ce-a rămas din această îndrăzneață propoziție? După treizeci de ani, ne dăm seama că autorul n-a murit și că lectorul n-a putut să-și asume îndatoririle pe care i le conferă în anii ’60 Barthes. Lectorul nu poate înlocui pe autor în funcția lui esențială (aceea de a scrie) și, după ce scriitura este încheiată, nu-l poate reprezenta în toate împrejurările. Lectorul rămâne, cu toate acestea, un personaj important în această istorie și anume: personajul care interpretează la infinit și dă o semnificație a ceea ce deja există în text, ceea ce este stabil în receptarea textului. Sensul este singular, semnificația este deschisă, plurală, infinită. Sensul este, repet, relativ stabil în opera deja făcută, semnificația este variabilă și iese din confruntarea textului cu contextul receptării sale…

:
:

Sarcini orale

1. Explică cum înțelegi secvențele:
a) „teoria literaturii va sfârși prin a fi compromisă de excesele ei”;
b) „epocile fără teorie sunt epoci literare sărace”;
c) „cititorul poate descoperi în operă altceva (sau: și altceva) decât a voit să spună autorul”;
d) „sensul este singular, semnificația este deschisă, plurală, infinită”.

1.1 Selectează o idee din text și convinge-ți colegii de justețea/injustețea ei.

1.2 Amintește-ți, dacă s-a întâmplat să reciteşti vreo operă literară, care au fost semnificațiile contextuale pe care le-ai descoperit la o ulterioară lectură.

Sarcini scrise

1. Fă o listă de critici literari la studiile cărora apelezi în cadrul pregătirii temelor la limba și literatura română.

1.2 Completează-ți lista cu sugestiile colegilor.