Biografie

Constantin(Costache) Stamati

A fost scriitor şi traducător, ispravnic al ţinuturilor Ismail şi Hotin.

Data şi locul de naştere

În 1786, la Iași.

Părinți și rude

Fiul paharnicului Toma Stamati şi nepot de frate al mitropolitului Iacov Stamati.

Limbi străine

Însuşeşte limbile franceză, rusă şi greacă.

Data şi locul morţii, locul de odihnă

12 septembrie 1869 Ocnița, județul Hotin, Gubernia Basarabia, Imperiul Rus.
La 23 octombrie 1988, în satul Ocniţa, unde este înmormântat scriitorul, a fost inaugurată Casa-muzeu „Constantin Stamati”. Tot atunci, în curte, a fost instalat un bust al acestuia.

Activitatea literară

Debut literar

Constantin Stamati debutează în literatură cu traduceri. Publică în „Albina românească” a lui Gh. Asachi tălmăcirea poeziei „Dumnezeu” de G. Derjavin (20 februarie 1830). A mai tălmăcit poemul „Prizonierul din Caucaz” de A. Puşkin; poeziile „Întemniţatul”, „Mi-e urât şi trist”, „Hăulitul închisului” şi „Bătrâneţele” de M. Lermontov; baladele „Harpa eoliană”, „Fiica lui Decebal şi Armin cântăreţul”, „Gromoboi” de V. Jukovski; „Omul şi cugetul”, „Ce daune fac banii” de F. Bulgarin ş.a. A tradus şi a adaptat peste 30 de fabule din creaţia lui I. Krîlov şi I. Hemniţer.

Opere semnificative
  • „Arderea Iaşului la 1822”
  • „Cum era educaţia nobililor români, în secolul trecut,
    când domneau fanarioţii în ţară”
  • „Dragoş”
  • „Domnul Moldovei”
  • „Despre Basarabia şi cetăţile ei vechi”
  • „Frunzele şi rădăcina”
  • „Gâştele”
  • „Înţelepciunea lui Solomon”
  • „Leul la vânat”
  • „Leul şi ţânţarul”
  • „Lupul şi păstorul”
Antume

1953

„Opere alese” − Chișinău;

1966

„Scrieri alese” − Chișinău;

1975

„Opere” − Chișinău;

1978

„Fabule” − Chișinău;

1986

„Scrieri alese” − Chișinău;

1993

„Scrieri” − Chișinău;

1997

„Imnul lăutei româneşti” − Chișinău.

Aprecieri

 

Medalia „Sfânta Ana”, în grad de cavaler.

„Neneaca, cuconaşul ei şi dascălul”
sau „Cum era educaţia nobililor
români, în secolul trecut, când
domneau fanarioţii în ţară ”



Convorbire între o neneacă, adică mamă cucoană, cu fiul său cuconaş alintat, şi dascălul grec, om onest.

CUCOANA: Dumneata, loghiotate, tocmindu-te dascăl la noi, vrei acum să examinuieşti pe fiul meu, ce au învăţat până acum la şcoala domnească, şi să socotim ce trebuie să-l mai învăţăm ca să fie desăvârşit procopsit ca un cuconaş cilibiu, iar nu ca acei ce învaţă cât trăiesc ca să fie dascăli; însă te rog într-un an să te sileşti ca doar va sfârşi cartea, căci de la anul gândesc să-l însor.

DASCĂLUL: Chiria-mu, fiul dumitale este de douăzeci de ani, precum aud, şi mintea omului la această vârstă este zburdatică, apoi nu cred că într-un an va învăţa mai mult decât ştie astăzi, deci mai bine să-l însori decât să-l mai înveţi. Cu toate aceste, să-l chemăm, ca să vedem ce au învăţat.

CUCOANA (către fata din casă): Fată, mergi de cheamă pe cuconaşul aicea. (Către dascăl.) Nu ştii, loghiotate, ce agerime şi ce ţinere de minte are copilul. El de mititel îndrăgise cartea, dar, fiind gingaş, nu-l prea sileam să meargă la şcoală, căci îndată îl lovea durerea de cap, de care şi acum pătimeşte dacă citeşte măcar jumătate de oră. Cu toate acelea, când era de zece ani, ştia pe de rost cimilituri, păcălituri şi mulţime de fabule, de mă amuza nopţi întregi, iar acum îi în stare să-ţi cânte toate cântecele oraşului cu stihurile lor.
SLUJNICA: Cucoană, am fost la cuconaşul, şi ciocoiul dumisale nu m-au lăsat să întru în odaie, spuindu-mi că este adâncit în citanie...
CUCOANA: Mititelul, iar are să-l lovească durerea de cap. (Către servitoare.) Cu toate acestea, du-te de-l cheamă şi îi spune că-l rog să vie la neneaca şi să mai lase cititul. (Către dascăl.) Dacă citeşte mult sara, îl dor ochii, pentru aceea îl sfătuiesc să se ducă serile la preumblare pe uliţa mare măcar că şi dacă se duce mulţumirea lui este să dea tot ce are pe lângă sine la săraci şi mai ales la bietele văduve, încât deosebit de 100 galbeni leafa lui pe an, de la băbacul său, şi afară de aceea ce-i mai dau eu, apoi alaltăieri au venit acasă făr’ de şal, cu care era încins, şi făr’ de orologhiu, şi numai în antereu, spuindu-mi că le-au dat de pomană unei bătrâne bolnave ce are două nepoţele. Îţi spui drept, dascăle, nu spre laudă, că la compătimire pentru săraci foarte bine îmi samănă mie.

SLUJNICA: Cuconaşul cu mare supărare au deschis uşa şi au zis că va veni, dar m-au suduit şi m-au chişcat...
CUCONAŞUL (intră în casă cu un ochi legat şi întreabă): Ce porunceşte nenecuţa?
CUCOANA: Ah! psihi mu! ce ai la ochi? au doară de multă citanie ţi s-au tulburat ochiul?
CUCONAŞUL: Aşa se vede, nenecuţă; astă-noapte am citit mai pân-în ziuă. (Zicând aceste, îi cad din brâu câteva cărţi de Joc, pe care, plecându-se să le ieie, îi cad mai multe.)
CUCOANA: Dar ce cărţi sânt acele şi de ce le porţi în sân?
CUCONAŞUL: Pentru pasians le-am cumpărat, şi le luasem cu mine ca să le duc la un amic ce ştie feluri de pasiansuri... (Tocmai atunci intră în casă un italian tractirgiu şi cu un arnăut de la agie, zicând către cucoană:)
ARNĂUTUL: Cucoană! Domnul agă m-au trimis să vă spui că acest cuconaş al domniilor voastre, întovărăşindu-se cu alţi tineri de treapta lui, în toate nopţile tulbură oraşul, primblându-se pe uliţe cu lăutari, făcând zeiefeturi pe la locuri ruşinate, jucându-se în cărţi pe la tractiruri până în ziuă şi până ce prăpădeşte tot ce are de lângă sine, iar mai ales astă-noapte şi-au dat în biliard şalul, orologhiul şi straiele, rămâind numai în cămeşă; şi tocmai atuncea viind şi tractirgiul, acesta i-au cerut să-i plătească cele ce băuse şi mâncase, iar cilibiul dumitale, în loc de bani, i-au frânt de cap un achiu, de care întâmplare femeia tractirgiului, supărându-se, şi-au adunat oştile sale: patru argate şi două bucătăriţe bine înarmate cu polonice, cociorve, pomotuşe şi alte unelte gospodăreşti, şi cu aceste năpădind pe cilibiul, deosebit de lucruri nu prea mirositoare ce i-au aruncat în obraz, l-au petrecut cu această ceremonie pân’ la curtea dumitale; iar acolea cilibiul, sumeţindu-se, apucase la scărmănat pe tractiriţă; noroc de bucătăriţă că i-au stâmpărat mânia lovindu-l cu polonicul peste ochi, iar celelalte femei cu celelalte unelte l-au strâmtorit atâta, încât dumnealui, cu mare sprinteneală, ca un pelivan, au sărit peste poartă în ogradă la dumneata, dar biruitoarele argate au câştigat câmpul răzbelului. Acum onestul tractirgiu âşi cere onorul femeii şi plata datoriilor de la cilibiul dumitale...
CUCOANA: Eu nu cred minciuni de a tale, curcanule, pentru copilul meu, căci el mi-au spus de întâmplarea ochiului său, asemenea de şal şi orologhiu; iar acel ce au făcut aceste pozne trebuie să fie alt berbant, şi ieşiţi afară cu binişorul dacă nu vreţi să pui ţiganii să vă înterească...
TRACTIRGIUL: Per dio santo, eu mă duc să dau jalbă la vodă, şi cilibiul dumitale, de se va întâlni cu mine undeva, îmi va plăti punşurile şi vinaţurile ce mi-au băut, ori îi voi scoate şi celălalt ochi. (Se duc.)
CUCONAŞUL (făcându-se că plânge): Toate aceste sânt minciuni, nenecuţă; şi se vede că acest blestemat de tractirgiu prepune că aş fi fost eu, dar el, şonţul, spune minciuni, căci eu pe crucea mea mă gur că astă-noapte când citeam am auzit mare calabalâc pe la poarta noastră, şi nu ştiu ce au fost pricina!
CUCOANA: Nu-i nimică, drăguţă, nu te supăra, că eu voi vorbi cu aga vărul Iacovachi, şi-ţi voi cere cinstea de la şarlatanul de tractirgiu pentru năpasta ce-ţi face...
CUCONAŞUL: Dar mata să-i spui că pe tractirgiu îl cheamă Marcu de pe uliţa mare din dreptul caselor Paşcanului...
CUCOANA: De unde îl ştii, dacă zici că n-ai fost astănoapte la dânsul?...
CUCONAŞUL: Cum să nu-l ştiu, dacă mata totdeauna mă iei la primblare cu butca sara pe lună şi stai dinaintea tractirului de mâncăm îngheţată...
CUCOANA: Nu-i nimică, nu-i nimică, psihi mu, eu toate le voi pune la cale şi voi vorbi cu dobitocul de agă, iar acum să vorbim cu dascălul ce ţi-am tocmit astăzi. (Către dascăl.) Te rog fă-i puţină cercare, ca să ştim ce n-au învăţat încă.
DASCĂLUL (către cuconaş): Dumneata de opt ani, de când te afli la şcoala domnească, trebuie să fi învăţat în limba grecească mai tot cursul celor întâi învăţături ce trebuiesc neapărat unui tânăr evghenis, precum gramatica, catehismul religiei, istoria lumii, aritmetica şi geografia, şi ştiind aceste, apoi vom merge mai nainte.
CUCONAŞUL: Ce ai să-ţi baţi capul, loghiotate, să mă mai înveţi, când eu ştiu tot şi sânt cel întâi între toţi şcolerii? Întreabă dascălii de la şcoala domnească să-ţi spuie că eu am învăţat toate cele, schimbându-mi tabla de nu la trei zile, dar la săptămâna negreşit, iar acum, de vro cinci luni, învăţ o engomie grecească să o spui băbacăi la Crăciun.
DASCĂLUL: Eu pe dascăli nu vreau să-i întreb ce ai învăţat, ce pe dumneata aş vrea să te întreb câte ceva...
CUCONAŞUL: Întreabă cât îţi place.
DASCĂLUL: Spune-mi, dacă ai învăţat catihismul, ce lege este a dumitale, căruia te închini, şi ce Dumnezeu slăveşti?
CUCONAŞUL: Eu sânt de legea moldovenească, ca şi toţi oamenii din lume.
DASCĂLUL: Legi şi popule în lume sunt multe feluri, iar Dumnezeul cel adevărat este unul, căruia ne închinăm noi, creştinii.
CUCONAŞUL: Ba să mă ierţi, dascăle, dumnezei sânt trei: Tatul, Fiul şi Duhul Sfânt.
DASCĂLUL: Aceste trei feţe sânt una şi de o fiinţă, şi se cheamă Treime.
CUCONAŞUL: Apoi cum se poate să fie şi trei, şi unul?
DASCĂLUL: Precum se pot multe lucruri materialice, dar mai ales Dumnezeirea, ce toate le poate. De pildă, cărămida îi alcătuită din apă, lut şi foc; ai înţeles acum că din aceste trei lucruri se alcătuieşte cărămida?
CUCONAŞUL: Cum să nu înţeleg!
DASCĂLUL: Aşadar, spune-mi acum: din câte feţe se alcătuieşte Troiţa?
CUCONAŞUL: Din apă, lut şi foc. (Către neneacă-sa.) Nu am răspuns bine, precum m-au întrebat acest loghios? Căci dascălii de la şcoala domnească niciodată nu mi-au spus că Treimea este ca şi cărămida; aşa-i, nenecuţă, că învăţ mai degrabă de la dascălul acesta?
DASCĂLUL (zâmbindu-se, zice): Cât pentru ale legii, am înţeles şi eu cât ai învăţat. Aş vrea acum să-mi spui din istoria lumii; ştii dumneata, cilibi, cum l-au chemat pe cel întâi om, şi cine l-au zidit pe dânsul, şi cum au chemat pe fiii lui?
CUCONAŞUL: Mi se pare că Adam. (Către neneaca sa.) Mata mi-ai cumpărat de la ungurii ce umblă cu torba în spate nişte cadre, pe care este zugrăvit Adam într-o livadă mâncând mere domneşti cu femeia sa Eva.
DASCĂLUL: Dar aceşti întâi oameni unde trăiau atuncea, şi cine i-au zidit?
CUCONAŞUL: Eu cred că în Moldova, dar la ce moşie anume nu pot şti; asemenea, nu ştiu cum au chemat pe părinţii lor.
DASCĂLUL: Pentru Dumnezeu, ce spui, berbantule! Adam au fost zidit de însuşi creatorul, şi Eva au fost scoasă din coastele lui, lăcaşul lor au fost raiul, ce se numea Eden, care nu este în Moldova, dar gustând din pomul cunoştinţii i-au izgonit domnul din rai şi i-au blestemat dându-le pământul spre locuinţă, după care ei au născut pe Cain şi pe Avel, din care seminţie ne tragem noi. Deci ai înţeles acum istoria strămoşilor noştri?
CUCONAŞUL: Am înţeles, loghiotate, dar nu pot înţelege dacă au zidit Dumnezeu pe Adam, apoi cum de au scos o coastă dintr-ânsul, din care au zidit pe Eva? Doar Dumnezeu n-au putut să zidească şi pe Eva făr’ de coasta lui Adam? Sau poate şi mata, neneacă, ai ieşit din coastele băbacăi? (Râzând.)
CUCOANA: Ba nu, drăguţă, că Dumnezeu au făcut această minune cu Eva numai; apoi Eva au făcut pe Cain şi Avel, precum maica mea m-au făcut pe mine, şi din aceştia s-au înmulţit oamenii pe pământ.
CUCONAŞUL: Apoi cum s-au înmulţit dacă Avel şi Cain nu erau însuraţi, doar Dumnezeu de le-au făcut femei tot din coastele bietului Adam, lăsându-l fără coaste...
DASCĂLUL: Minciuni spui, cilibi, căci Eva, măcar că nu au mai avut copii de care Biblia nu ne spune, dar după Talmudul jidovilor, ea au născut şapte fiice, ce s-au însoţit după legea veche cu fraţii lor... Aşadar, acum ai înţeles?
CUCONAŞUL: Ba tot nu.
DASCĂLUL: Cum nu? Dacă Adam şi Eva au fost părinţii lui Cain şi Avel, precum dumneata şi fratele dumitale sânteţi ai băbacăi şi ai neneacăi, apoi Avel şi Cain ai cui au trebuit să fie?
CUCONAŞUL: Negreşit ai băbacăi şi ai neneacăi, căci îmi aduc aminte că neneaca au mai avut doi copii, pe Pavel şi Călin, ce samănă la nume cu Avel şi Cain, şi carii au murit de mult...
DASCĂLUL (râzând cu hohot şi zicând în sine: ti catergaris, ce spânzurat): Deci să lăsăm şi istoria lui Adam. Spune, mă rog, de cele patru regule ale aritmeticii, căci de gramatică nu mă îndoiesc că o ştii.
CUCONAŞUL: Îţi spui drept că nu ştiu nici o regulă, şi nici am voit să-mi bat capul să le învăţ degeaba, când galbenul este ştiut cât umblă şi câte parale este leul; iar de am vreo socoteală cu cineva, pui pe ciocoi de socoteşte, şi eu plătesc, şi pace; iar a număra ştiu şi pân’ la o sută, şi pân’ la două sute, şi pân’ la mii de mii.
DASCĂLUL: Dacă aritmetica nu ai învăţat, apoi cred că geografia nici atâta.
CUCONAŞUL: Dar ce dihanie este aceea geografie?
DASCĂLUL: Nu ştiu cum să-ţi spun moldoveneşte. Geografia este de a şti ce este pământul, în câte împărăţii sau domnii se împarte, ce oraşe sânt mai mari, ce râuri, ce mări.
CUCONAŞUL: Stă’, dascăle, să-ţi spun, căci eu de mititel ştiu ce zici dumneata să mai învăţ; bunăoară, când am fost la mănăstiri cu neneaca de ne-am primblat, am fost la Botoşani, la Roman, la Bacău, trecând peste Bahlui, Jăjia, Siret şi...
DASCĂLUL: Bine, dar dumneata ai văzut numai Moldova, însă pe pământ sânt şi alte ţări şi târguri, măcar că şi Moldova are deosebită istorie şi guvern.
CUCONAŞUL: Şi eu am auzit că sânt alte ţări, precum nemţească, ungurească, leşească, turcească, dar nu am fost pe acolo, că cine umblă degeaba dacă nu are treabă de unde răsare soarele şi până unde apune, destul că ştiu de mititel că soarele din Moldova răsare şi în Moldova apune. Şi apoi te rog să-mi spui, loghiotate, care evghenis ca mine mai învaţă istoria Moldovei de când avem domni de Ţarigrad, unde se termină lumea noastră, şi când istoria Moldovei se încheie în două legi, întâi că măria sa vodă este stăpânul, norodul — oile, iar noi, boierii, ciobanii; apoi măria sa pe cine voieşte din boieri, bate la talpe sau îi taie capul şi noi, boierii, după pilda măriei sale jăcuim şi batem norodul; şi al doilea, care este din boieri mai mare şi mai avut, acela este tare şi are voie să facă ce vrea prin judeţe, mai ales fiind vornic mare, adică hotarnic de divan, căci el poate să răscroiască moşiile de pe la răzeşi, mai ales când acele moşii sunt într-un hotar cu ale boierilor, şi pace bună. Apoi nu-i mai bine să fiu şi eu boier mare şi să fac ce-mi place în ţară, decât filosof ca dumneata, care nu ai nimică? Aşa este, nenecuţă, că l-am păcălit bine pe acest loghios?
DASCĂLUL: Cucoană, fiul dumitale atâta ştie astăzi cât ştia când l-ai adus de la ţară să-l dai la şcoala domnească, deci ar trebui să înceapă de la alfa, vita, dar el îi de 20 ani...
CUCOANA: Tâlharii de dascăli sânt vinovaţi, iar el, mititelul, nu-i vinovat.
DASCĂLUL: Oricum să fie, însă el ştie mai puţin decât nimica şi el vorbeşte ce au auzit pe alţii, ca papagalii, dar nici de o învăţătură elementară nu are ştiinţă.
CUCONAŞUL: Ba să mă ierţi, dascăle, eu nu sânt pasăre, şi vorbesc mai bine decât o pasăre.
DASCĂLUL: Dacă nu eşti pasăre, apoi eşti un gaidaros (măgar).
CUCOANA: Eu am trăit, dascăle, în lume printre oameni mari, unde altă limbă nu se vorbea decât numai greceşte, iar de gramatică nu-mi aduc aminte să mai întrebe cineva, destul este să înţeleagă greceşte şi să răspundă, iar moldoveneşte nu trebuie să înveţe, că doar nu are să se facă popă sau logofăt, căci el când va fi boier de divan are numai să iscălească în cărţile de judecată, scrise gata de diecii divanului...
DASCĂLUL: Aceasta nu-i destul, căci un evghenis se cuvine să aibă şi învăţătură scolastică.
CUCOANA: Eu văd că nu mă înţelegi, căci copilul meu nu vreau să fie filosof, aceasta poate să-l strice; adu-ţi aminte că el este avut, este rudenie cu protipendada (cei întâi cinci arhonzi ai guvernului ţării), apoi, ca să se înalţe, nu-i trebuie procopseală multă, ce îngreuie capul şi îl împiedică să meargă înainte, deci te rog învaţă-l atâta încât să samene cu ceilalţi tineri de teapa lui, şi anume, să fie şăgalnic la vorbă, adică matalnic, şi să ştie când şi cui să facă politică, şi să ştie când să tacă ca să fie nostim, în sfârşit, învăţătura lui să fie pospăietă, ca să nu fie ca un urs salbatic; înţelegi acum, loghiotate? Adică să-l înveţi pe uşor, în scurt, pe deasupra, câte puţin de toate, făr’ de bătaie de cap, şi, cum am zice, pentru ochii oamenilor, căci el după neamul şi starea lui nu-i trebuie mai mult, şi nici are vreme, mai ales că peste un an gândesc să-l însor...
CUCONAŞUL: Vezi bine, ba să mă şi boieresc!
DASCĂLUL: Chirie Eleison! Ti catergaris! Dă-mi dar voie, cheramo, să-ţi spui că şi eu văd că de a învăţa cumsecade fiul dumitale au trecut vremea cea scumpă, însă să întrebuinţăm timpul cât au mai rămas spre a-i lumina cât se va putea mintea şi de a-l deprinde cu învăţăturile greceşti măcar cele mai trebuitoare, căci de patria lor moldovenii nu au a-şi bate capul, fiind curtea domnească patria lor.
CUCOANA: Dumneata, dascăle, mă scoţi din răbdare cu filosofiile dumitale; eu îţi spun în scurt că dacă fiul meu îi slăbuşor de duh, apoi dumneata în zadar vrei să-i deschizi mintea, iar cât pentru boierii şi chiverniseala lui el nu are abar, căci eu l-oi înlesni la toate prin rudeniile mele cele mari, şi ia sama, loghiotate, că dumneata cu învăţătura dumitale tot dascăl ai rămas, dacă nu ai avut moşie şi rudenii pe cei mari ai ţării, sau măcar nu te-ai ciocoit pe lângă vrun boier mare făcându-te ciubucciu sau cafegiu, şi crede-mă că mai procopsit ai fi decât cum eşti; iar ce se atinge de copilul meu, eu, dacă l-oi însura, îi voi purta grijă de toate, ca să nu-l ajungă nici vânt rece, şi mă voi sili să se facă vornic mare de divan...
CUCONAŞUL (sărutând mâna cucoanei): Aşă-i, nenecuţă, că mata mi-i creşte şi copiii dacă mă voi însura?
CUCOANA: Aşteaptă, drăguţă, să vezi întâi de-i avea copii.
CUCONAŞUL: Cum să nu am?! Ba încă mă voi opinti ca să întrec şi pe băbaca.
DASCĂLUL (în sine): Bre, bre, bre, ce mascarale de oameni!
CUCOANA (către cuconaş): Nu ţi-i ruşine, fleacule, să întreci pe băbacă-tău?! (Către dascăl.) Aşadar, loghiotate, fă ce-i face cu dânsul pân’ la anul.
DASCĂLUL: O, chera mu! Eu sânt om onest şi sânt dator să-ţi spun că cu cât cilibiul dumitale este avut şi de soi înalt, cu atâta i-ar şedea mai bine să înveţe ceva mai cu sistemă decât zici dumneata, ca să nu samene cu un cal rău împodobit cu rafturi scumpe, pe care îndată ce-l despodobesc rămâne o gloabă nefolosnică şi urâcioasă...
CUCONAŞUL: Auzi, auzi, neneacă, beleaua această de dascăl mă face gloabă...
CUCOANA: Of, dascăle, ce mă superi cu palavrele dumitale? Eu îţi spun încă o dată că el îi avut şi de neam mare, apoi la noi, în Moldova, cine are aceste îi cu minte, de treabă şi procopsit...
DASCĂLUL: Apoi eu nu am ce face în casa dumitale.
CUCOANA: Iaca, te-ai şi mâniet, dar te rog să nu ne mai filonichisem, ce să vorbim cum se cuvine. Adu-ţi aminte că dumneata te-ai făgăduit să alcătuieşti un plan cum să înveţi copilul; deci l-ai gătit?
DASCĂLUL: Eu îl făcusem precum ştiu, dar văd din vorbele dumitale că nu-ţi va plăcea; poronceşte dar ce am să fac, căci, precum înţeleg, dumneata nu vrei să dau învăţătură sistematică ca un dascăl, ce să-i fiu numai pedagog, ca cilibiul dumitale să rămâie un magog (momiţă cu cap de câine).
CUCOANA: Fii dar dumneata pedagog sau magog, mie puţin îmi pasă, numai însemnează ce îţi voi spune.
DASCĂLUL: Sânt gata, spune.
CUCOANA: În toate zilele, deosebit de sărbători mici şi mari şi de duminici, de la cinci pân’ la şase ore să citeşti cu dânsul istoria şi geografia; însă să faci aşa marafet, ca el, făr’ de multă osteneală, să ştie pe de rost câteva întâmplări din Alexandria lui Machedon7, precum de căpcânii şi de furnicile cele mari cât omul ce s-au bătut cu dânsul şi alte minunăţii ce au mai făcut Machedon; asemenea, de domnii cei vestiţi ai Moldovei, precum de Papură-vodă, de Ciubăr-vodă şi alţi viteji; precum de Crai-Nou, fiul Epii, poreclit Sfărâmă-Piatră, Strâmbă-Lemne, de care boierii şi cucoanele spun prin adunări poveşti tare frumoase; asemenea, să ştie cum se cheamă oraşele cele mai mari ale ţărilor noastre, mănăstirile şi sihăstriile.
DASCĂLUL: Altă ce mai porunceşti?
CUCOANA: O dată pe săptămână să-l înveţi hambacul.
DASCĂLUL: Vrei să zici poate aritmetica?
CUCOANA: Ba nu, eu vreau hambacul, că îi mai uşor, ca să ştie copilul numai că două şi cu două fac patru, şi să ştie a-şi număra paralele când va fi rânduit de vistierie prin ţinuturi cu goştină, desătină şi mai ales vădrăritul la Odobeşti. Oh! la Odobeşti, unde cântă ţiganii toată ziua, joacă şi beau călcătorii, ba şi noi, boierii, când ne ducem pe la podgorii să petrecem; mai mult nu trebuie. Dar aşteaptă să-ţi spun, loghiotate, de ce învăţătură mai mare are copilul trebuinţă ca să se poată schivernisi, adică să poată câştiga parale mai cu lesnire, căci în ţara noastră boierii, dacă se fac vornici mari de divan, apoi se rânduiesc să măsoare moşiile boierilor celor mai mici, mai ales ale mojicilor de răzeşi, când se plâng că li s-au împresurat moşiile lor de boieri, şi acei vornici măsoară cu prăjina şi lanţugul locul de pricină şi-l dă acelui ce le aduc mai mulţi bani; iar de câtăva vreme vornicii hotarnici au învăţat de la nemţi alt meşteşug ca să nimerească linia mai drept, şi şi-au cumpărat câte o ocheană pe trei craci, şi căutând printr-ânsa âncotro vreu, oamenii âi socotesc foarte procopsiţi, şi hotărâtura lor acea cu ocheana are credit la domnie mai mult decât hrisoavele vechi, căci ei, ca nişte fermecători, pot preface faţa pământului, făcând din deal vale şi din podiş munte, şi pot să găsească silişte de sate mai veche decât potopul, şi pot să răscroiască hotarele fireşti şi să facă cu moşie pe cel ce niciodată nu au avut moşie, dacă le umple pungile; apoi judecă, loghiotate, cu înţelepciunea dumitale când va şti copilul acest meşteşug ce chiverniseală de alijveriş poate face cu dânsa...
DASCĂLUL (au strigat): Chirie eleison che soson ton laonsu! (adică: Doamne, miluieşte şi mântuieşte pe norodul tău!)
CUCOANA: Eu mă mier, dascăle, de ce te sperii de un lucru aşa firesc în ţară şi aşa de folos pentru deregători, dar să lăsăm deoparte aceste învăţături adânci, de care ţi-am vorbit prea destul, şi să ne întoarcem la altele mai cu haz şi mai uşoare; deci însemnează.
DASCĂLUL: Spune, chiria mu.
CUCOANA: Să-l înveţi a vorbi cabazlicos...
DASCĂLUL: Adică ca să râdă toţi de dânsul ca de un caraghios; mai bine să-l învăţ a vorbi frumos...
CUCOANA: Pentru Dumnezeu, dumneata vrei să-l înveţi raterica (retorica). Nu, dascăle, nu vreau decât să fie vorbăreţ, să nu-i tacă gura nici un minut, să ştie pe de rost numele comedianţilor şi al pelivenilor celor mai vestiţi ce joacă pe frânghii şi fac ghiduşii de carii domnul şi boierii fac mare haz.
DASCĂLUL: Altă ce mai porunceşti?
CUCOANA: Copilului muzica nu-i este prea dragă, căci mititelul au pătimit de năjit, dar cânta bine din cobză; cu toate aceste, ţiganul Nedelcu, vestit scripcar în Iaşi, să vie o dată pe săptămână ca să-i arăte şi în scripcă pestrefuri turceşti, şi atunci vor zice oamenii că fiul meu ştie şi muzicant.
DASCĂLUL: Ce mai pofteşti alta?
CUCOANA: Să înveţe în toate zilele a juca, pentru care să-mi găseşti vrun neamţ jucăuş bun, mai ales pentru ştaier şi minavet, şi să porţi de grijă ca neamţul să-l înveţe a face cucoanelor complimente cu coadă, de cele nemţeşti, şi a juca la baluri necontenit, ca să-i meargă vestea, aşa cum se vestise când trăiam la ţară, încât nici un flăcău nu-l întrecea la jocul sârbesc de brâu, la ţigănească, la corăghiească, cum joacă la Galaţi, la mocănească, la huţănească, la hora moldovenească, şi altăeleî şi altăeleî.
DASCĂLUL: Altă ce mai trebuie să ştie cilibiul dumitale?
CUCOANA: Mi se pare că îi destul pentru un tânăr căruia toate îi se zâmbesc în lume şi fiul meu, având aceste talenturi, îndată să înceapă a se ridica în sus ca un flutur cu aripile de aur. Dar am uitat ce au fost mai de folos, şi anume, te rog să-l deprinzi mai cu dinadinsul de a-şi ţinea grandeţele sau fineţile pe vârful nasului, ca un boier mare, şi cât se va putea mai sus, aşa cum fac limongii fanarioţi după ce vin de la Ţarigrad la noi cu domnii greci, carii, după ce se boieresc, se înavuţesc jăcuind cât pot, apoi îşi bat Joc de boierii pământeni, şi toţi se tem de aceşti cireci domneşti, şi această fudulie grecească este prea de modă acum, făr’ de care copilul nu va însemna nimică, şi vor zice toţi că este un gogoman de ţară.
DASCĂLUL: Dumneata, chera mu, ai uitat trei lucruri mai trebuitoare decât aceste fleacuri, adică măcar să-l înveţi moldoveneşte, religia şi fapta bună.
CUCOANA: Adevărat am uitat, dar nu îi de modă.
CUCONAŞUL (către maica sa): Auzi! auzi! să mai învăţ moldoveneşte dacă eu sânt moldovan!
CUCOANA: Are dreptate copilul, că el ştie moldoveneşte a vorbi şi a iscăli, iar de istorie nime nu întreabă, nici măcar nu se vorbeşte acum, ca mai nainte, pe când erau domni pământeni. Iar ce se atinge de religie, apoi şi eu, şi duhovnicul, când îl spoveduieşte, îi spune destule molitve, de ar ţinea minte măcar a zecea parte, căci doar nu am să-l călugăresc. Iar cât pentru faptă bună, aceasta este o istorie lungă şi sacă, ce acum nu se pomeneşte, căci fiul meu, trăind în lume, se va purta după pilda boierilor curţii domneşti şi va înţelege el singur de ce fac haz la curte şi de ce nu fac haz, de ar fi el parolist cu damele pentru orice lucru de nimică, de ar plăti cinstit datoriile în cărţi şi pe la dughene, ca să nu-l închidă la vartă, de ar linguşi pe boierii mari, ca să-l schivernisească şi pe dânsul, mititelul, de şi-ar iubi rudeniile cele bogate, căci de la cele sărace nu are ce aştepta, de ar fi fraged cu ceilalţi cuconaşi de teapa lui, de ar fi simţitor de cele mai mici supărări ce se întâmplă prin casele altora, iar de casa lui nu are să-i pese, căci eu le voi pune toate la cale, şi destul pentru dânsul. Iată ce vasăzică tânăr drăgălaş şi cu fapte bune; iar mai cu dinadinsul pe lângă boierii cei mari să se micşoreze, iar cu cei mici să se fudulească, ca acei mari să-l iubească, iar ciocoii să se teamă de dânsul, iată iarăşi în ce se încheie înţelepciunea şi ipolipsul la curtea domnească, ba şi în toată lumea, făr’ de care daruri copilul va fi nesuferit tuturor...
DASCĂLUL: Caco hrono na chisesi che o Iosu o catergaris! (Blestemată să fii şi tu şi cuconaşul tău, spânzuratul!)

Aceasta zicând dascălul în sine, îşi apucă şlicul şi o rupe de fugă. CUCONAŞUL (râzând cu hohot, zice): Au luat dracul pe caţaonul, şi eu am scăpat teafăr, căci înţeleapta mea nenecuţă i-au venit de hac... Doamne, Doamne, mata tare eşti învăţată, de poţi învăţa şi pe dascăli...

(Eu eram tânăr pe atuncea şi ascultam din tinda casei această comedie a amicului şi conşcolerul meu cuconaş; deci adaog iarăşi: cât era de înăduşită pe vremea fanarioţilor în Moldova simţirea cea mai sacră a iubirii de patrie şi educaţia românilor, dar am trăit şi am văzut cu întristare în timpul de acum altfel de civilizaţie, mai grozavă decât a grecilor, adică progresul turbat sau ultraliberal al unor tineri români, ce nu cred nici în Dumnezeu, nici în dracu; şi nu se tem nici de cuget, nici de păcat, şi îşi bat joc de părinţii lor, numindu-i retrograzi, varvari, şi îşi bat joc de toţi ce nu sânt ca dânşii şi apoi pier ca muştele, ce nu aduc nici o roadă în lume...)