• Eposul Novăcesc

    În folclorul românesc există o serie de balade despre Baba (adică „tatăl”, în limba turcă) Novac şi fiii săi (Novăceştii), dintre care cel mai celebru este Gruia. Pentru că baladele povestesc episoade din viaţa unei familii şi au un caracter eroic, ele sunt numite, colectiv, eposul novăcesc.

    Personajele lor au existat în realitate. Baba Novac (1530-1601) a fost un eroic oştean de origine sârbă, care a luptat împotriva Imperiului Otoman. Timp de câţiva ani a fost căpitanul oştii de haiduci din armata lui Mihai Viteazul. În 1601, aflat în solie la Cluj, este arestat de autorităţile maghiare, acuzat de jaf şi ars pe rug în centrul oraşului.

    Gruia Novac a fost fiul cel mai mare al lui Baba Novac. Împreună cu fraţii săi, a dus lupte împotriva otomanilor şi a tătarilor. Eposul novăcesc a inspirat, la rândul său, opere de literatură cultă (drama „Ilinca” de Valeriu Ţurcanu, cartea „Novăceştii” de Mihai Opriş), precum şi pelicula animată Novăceştii.

  • Gruia la Ţarigrad

    (varianta a 5-a)

    Într-o zi de sărbătoare,
    Într-o zi cu mândru soare
    Şedea Gruia lui Novac
    Jos la umbra unui fag.
    Gruia bea şi petrecea,
    Iar Novac aşa-i zicea:
    – Grue, Grue, fătul meu,
    Tare-i rău năravul tău.
    Tu cu hoţii te-nsoţeşti
    Şi la lucru nu gândeşti.
    Lasă-te de-aceste toate,
    Că aceste-s rele fapte,
    Că ei capul ţi-or mânca
    Şi-n temniţă te-or băga.
    Gruia vorbele asculta,
    În samă nu le băga.
    Da în grajd mi se ducea,
    Şi trei cai pe loc scotea:
    Unul negru ca un arap,
    Altul cu căpăstru-n cap,
    Pe cel sur încăleca
    Şi la Ţarigrad pleca.
    Ţarigradu-i oraş mare
    Numa o vârtoşniţă are.
    Când la prânz Gruia a dat
    Într-o crâşmă de-mpărat.
    El acolo când întra,
    Crâşmăriţei îi zicea:
    – Tu, Aniţă-crâşmăriţă,

    Fată de călugăriţă,
    Adă-mi vin cu vadra,
    Ţi-oi da banii cu grămada.
    Ea-i da vin nemăsurat,
    Şi la bani sama n-a dat.
    Iară Gruia mai cerea,
    Mai cerea şi tot mai bea.
    A băut trei zile-n plin
    Şi-a băut şapte buţi cu vin,
    Şi-a mâncat o vacă grasă,
    Nici un ban n-a pus pe masă.
    Când de bani îi pomenea,
    Palma-n pumn o prefăcea,
    Peste faţă mi-o lovea.
    Ana rău se supăra,
    La-mpăratul alerga.
    Împăratul de-o vedea,
    Către dânsa aşa-zicea:
    – Ce-i, Aniţă-crâşmăriţă,
    Fată de călugăriţă?
    Azi trei ani s-au împlinit,
    De când tu n-ai mai venit.
    Ori că bani-ţi s-au sfârşit,
    Ori că vinu-ţi s-a gătit?
    – Banii nu mi s-au sfârşit,
    Vinul nu mi s-a gătit.
    Împărate-luminate,
    Fă-mi şi mie pe dreptate.
    Nu ştiu de la Dumnezeu –

  • Împăratul de-o vedea,
    Către dânsa aşa-zicea:
    – Ce-i, Aniţă-crâşmăriţă,
    Fată de călugăriţă?
    Azi trei ani s-au împlinit,
    De când tu n-ai mai venit.
    Ori că bani-ţi s-au sfârşit,
    Ori că vinu-ţi s-a gătit?
    – Banii nu mi s-au sfârşit,
    Vinul nu mi s-a gătit.
    Împărate-luminate,
    Fă-mi şi mie pe dreptate.
    Nu ştiu de la Dumnezeu –
    Ce-a picat pe capul meu?
    Un voinic bucovinesc
    Cu trei cai moldoveneşti
    La crâşmuţă mi-a căzut,
    Şapte buţi că mi-a băut,
    Buţile de vin le-a scurs
    Şi le-a pus cu fundu-n sus;
    A mâncat o vacă grasă,
    Nici un ban n-a pus pe masă.
    De bani când am pomenit,
    Peste faţă m-a lovit.
    Împăratul se sculă
    Şi aşa mi-o întrebă:
    Ia să-mi spui cum îi la stat
    Cel voinic de ţi-a picat?
    – Nici prea mare, nici prea gros,
    Cum e omul mai frumos,
    De trei palme lat în frunte
    Şi nu prea vorbeşte multe;
    Şi din şale în călcâi

    Numai bun să mi-l mângâi;
    Pe de sus de gurişoară
    Are neagră mustăcioară.
    – Tu, Aniţă crâşmăriţă,
    Fată de călugăriţă,
    Tu de-aicea nu-i scăpa,
    Până ce nu îi jura
    Că nu-i spune tu acasă
    Unde turcii sânge varsă,
    Că acela-i mare drac –
    El e Gruia lui Novac,
    Toată ţara a prădat.
    Du-te acasă şi-i dă vin,
    Pune vasul cum stă plin.
    Dă-i de toate, ce-a pofti,
    Şi de bani nu-i pomeni,
    Că noi toate ţi-om plăti.
    Ea acasă când venea,
    Gruia astfel o-ntreba:
    – Unde-ai fost, căţea bătrână?
    – La vecin după lumină.
    – Şezi acasă, nu îmbla, Adă vin, nu te-ncurca!
    De n-ai fi din legea mea,
    Ar fi vai din pielea ta.
    Ea-i punea vasul cu vin
    Şi-i făcea voia deplin.
    I-a dat vinul chipărat,
    Până Gruia s-a-mbătat;
    I-a dat vinul îndulcit,
    Până Gruia-a adormit.
    Turcii când au auzit
    Că Gruia a adormit,

  • Că Gruia a adormit,
    Cu grămada se strângeau
    Şi în crâşmă năvăleau, Dar niciunul nu-ndrăznea
    De Gruia-a se apuca.
    Dară intră un turc bătrân
    Cu barba până la sân,
    Suci aţă de mătasă
    Cât mâna la cot de groasă
    Ş-apoi toţi se grămădeau,
    Pe Gruia că mi-l legau
    Şi în temniţă-l duceau.
    Când pe Gruia l-au închis,
    Într-o noapte ca-nadins,
    Întră-n temniţă pin horn
    Un bătrân şi negru corb.
    Gruişor când mi-l vedea,
    Tare rău se spăimânta,
    Către dânsu-aşa zicea:
    – Corbuşor, pasăre dragă,
    Corbuşor cu pana neagră,
    Ce-ai venit ochii să-mi strici,
    Ori faţa să mi-o mănânci?
    Iară corbul asculta
    Şi lui Gruia-i răspundea:
    – N-am venit ochii să-ţi stric,
    Nici faţa să ţi-o mănânc,
    Da-s trimis de tatăl tău
    Să-l caut pe Gruia-al său.
    Şapte ani că au trecut
    De când nu l-a mai văzut.
    Gruia când îl auzea,
    Tare se îmbucura,

    Către corb aşa zicea:
    – Corbule, tu fătul meu,
    Iată ce ţi-oi spune eu:
    De-ai făcut tu cândva bine,
    Fă, te rog, şi pentru mine,
    Zboară tu peste câmpie
    Ş-adă-mi pană şi hârtie.
    Corbul toate-i aducea,
    Pe scris Gruia se punea:
    Pune frunza pe genunchi,
    Ia pana de la mănunchi
    Şi pe frunza cea de fag
    Scrie carte lui Novac:
    Împrejur-cu bătături,
    La mijloc-pară de foc,
    Cele patru cornurele
    Le-a umplut cu lacrimele.
    Ş-apoi după ce a scris,
    Corbului aşa i-a zis:
    – Corbule, tu fătul meu,
    Iată ce ţi-oi spune eu:
    Tu s-apuci pe-apus de soare
    Şi să-i spui că Gruia moare:
    Mâine pe la prânzul mare
    Mă scot la spânzurătoare.
    Corbul mult n-a aşteptat,
    Înspre nori s-a ridicat,
    Înspre-apus a apucat
    Şi când sara la cinat,
    La fereastra lui Novac
    Cu scrisoare s-aşezat.
    Şi Novac când mi-o citea,
    Greu ofta şi suspina,

  • Tot cu lacrimi mi-o uda
    Ş-apoi iute se scula,
    În cămară se ducea,
    Două săbii că-mi lua:
    Una lată de argint,
    Ce-ajungea pân-la pământ,
    Ş-alta 'ngustă de oţel,
    Care trece şi prin fier.
    Una lată, pentru el,
    Alta – pentru feciorel.
    Şi în grajd mi se ducea,
    Un cal bun că-mi alegea,
    Un cal mândru-naripat
    Cu lanţuri de-argint legat.
    Şi pe ochi mi-l săruta,
    Şi pe el se avânta,
    Şi mergea, mări, mergea –
    Pe sus dobele bătea.
    Ş-acolo când ajungea,
    Cu sabia-n uşă da,
    Uşa-n două despica,
    Pe Gruia mi-l cuprindea,
    Fierele îi dezlega
    Şi sabia în mână-i da.
    Gruia-n turci se arunca,
    Lui Novac îi cuvânta:
    – Fereşte-te, tată, bine,
    Să nu te tai şi pe tine!
    Şi tăia turc peste turc
    De-a făcut pod peste Prut.

Sarcini orale

1

Enumeră motivele literare din baladă. În ce texte le-ai mai întâlnit?

Sarcini în scris

2

Extrage hiperbolele din text şi explică rolul lor în crearea imaginii artistice.

3

Clasifică evenimentele şi descrierile din baladă în realiste şi fantastice.

4

Narează subiectul baladei, eliminând fantasticul.
Discutaţi în clasă rezultatul obţinut.