Într-o zi de sărbătoare,
Într-o zi cu mândru soare
Şedea Gruia lui Novac
Jos la umbra unui fag.
Gruia bea şi petrecea,
Iar Novac aşa-i zicea:
– Grue, Grue, fătul meu,
Tare-i rău năravul tău.
Tu cu hoţii te-nsoţeşti
Şi la lucru nu gândeşti.
Lasă-te de-aceste toate,
Că aceste-s rele fapte,
Că ei capul ţi-or mânca
Şi-n temniţă te-or băga.
Gruia vorbele asculta,
În samă nu le băga.
Da în grajd mi se ducea,
Şi trei cai pe loc scotea:
Unul negru ca un arap,
Altul cu căpăstru-n cap,
Pe cel sur încăleca
Şi la Ţarigrad pleca.
Ţarigradu-i oraş mare
Numa o vârtoşniţă are.
Când la prânz Gruia a dat
Într-o crâşmă de-mpărat.
El acolo când întra,
Crâşmăriţei îi zicea:
– Tu, Aniţă-crâşmăriţă,

Fată de călugăriţă,
Adă-mi vin cu vadra,
Ţi-oi da banii cu grămada.
Ea-i da vin nemăsurat,
Şi la bani sama n-a dat.
Iară Gruia mai cerea,
Mai cerea şi tot mai bea.
A băut trei zile-n plin
Şi-a băut şapte buţi cu vin,
Şi-a mâncat o vacă grasă,
Nici un ban n-a pus pe masă.
Când de bani îi pomenea,
Palma-n pumn o prefăcea,
Peste faţă mi-o lovea.
Ana rău se supăra,
La-mpăratul alerga.
Împăratul de-o vedea,
Către dânsa aşa-zicea:
– Ce-i, Aniţă-crâşmăriţă,
Fată de călugăriţă?
Azi trei ani s-au împlinit,
De când tu n-ai mai venit.
Ori că bani-ţi s-au sfârşit,
Ori că vinu-ţi s-a gătit?
– Banii nu mi s-au sfârşit,
Vinul nu mi s-a gătit.
Împărate-luminate,
Fă-mi şi mie pe dreptate.
Nu ştiu de la Dumnezeu –

Împăratul de-o vedea,
Către dânsa aşa-zicea:
– Ce-i, Aniţă-crâşmăriţă,
Fată de călugăriţă?
Azi trei ani s-au împlinit,
De când tu n-ai mai venit.
Ori că bani-ţi s-au sfârşit,
Ori că vinu-ţi s-a gătit?
– Banii nu mi s-au sfârşit,
Vinul nu mi s-a gătit.
Împărate-luminate,
Fă-mi şi mie pe dreptate.
Nu ştiu de la Dumnezeu –
Ce-a picat pe capul meu?
Un voinic bucovinesc
Cu trei cai moldoveneşti
La crâşmuţă mi-a căzut,
Şapte buţi că mi-a băut,
Buţile de vin le-a scurs
Şi le-a pus cu fundu-n sus;
A mâncat o vacă grasă,
Nici un ban n-a pus pe masă.
De bani când am pomenit,
Peste faţă m-a lovit.
Împăratul se sculă
Şi aşa mi-o întrebă:
Ia să-mi spui cum îi la stat
Cel voinic de ţi-a picat?
– Nici prea mare, nici prea gros,
Cum e omul mai frumos,
De trei palme lat în frunte
Şi nu prea vorbeşte multe;
Şi din şale în călcâi

Numai bun să mi-l mângâi;
Pe de sus de gurişoară
Are neagră mustăcioară.
– Tu, Aniţă crâşmăriţă,
Fată de călugăriţă,
Tu de-aicea nu-i scăpa,
Până ce nu îi jura
Că nu-i spune tu acasă
Unde turcii sânge varsă,
Că acela-i mare drac –
El e Gruia lui Novac,
Toată ţara a prădat.
Du-te acasă şi-i dă vin,
Pune vasul cum stă plin.
Dă-i de toate, ce-a pofti,
Şi de bani nu-i pomeni,
Că noi toate ţi-om plăti.
Ea acasă când venea,
Gruia astfel o-ntreba:
– Unde-ai fost, căţea bătrână?
– La vecin după lumină.
– Şezi acasă, nu îmbla, Adă vin, nu te-ncurca!
De n-ai fi din legea mea,
Ar fi vai din pielea ta.
Ea-i punea vasul cu vin
Şi-i făcea voia deplin.
I-a dat vinul chipărat,
Până Gruia s-a-mbătat;
I-a dat vinul îndulcit,
Până Gruia-a adormit.
Turcii când au auzit
Că Gruia a adormit,

Că Gruia a adormit,
Cu grămada se strângeau
Şi în crâşmă năvăleau, Dar niciunul nu-ndrăznea
De Gruia-a se apuca.
Dară intră un turc bătrân
Cu barba până la sân,
Suci aţă de mătasă
Cât mâna la cot de groasă
Ş-apoi toţi se grămădeau,
Pe Gruia că mi-l legau
Şi în temniţă-l duceau.
Când pe Gruia l-au închis,
Într-o noapte ca-nadins,
Întră-n temniţă pin horn
Un bătrân şi negru corb.
Gruişor când mi-l vedea,
Tare rău se spăimânta,
Către dânsu-aşa zicea:
– Corbuşor, pasăre dragă,
Corbuşor cu pana neagră,
Ce-ai venit ochii să-mi strici,
Ori faţa să mi-o mănânci?
Iară corbul asculta
Şi lui Gruia-i răspundea:
– N-am venit ochii să-ţi stric,
Nici faţa să ţi-o mănânc,
Da-s trimis de tatăl tău
Să-l caut pe Gruia-al său.
Şapte ani că au trecut
De când nu l-a mai văzut.
Gruia când îl auzea,
Tare se îmbucura,

Către corb aşa zicea:
– Corbule, tu fătul meu,
Iată ce ţi-oi spune eu:
De-ai făcut tu cândva bine,
Fă, te rog, şi pentru mine,
Zboară tu peste câmpie
Ş-adă-mi pană şi hârtie.
Corbul toate-i aducea,
Pe scris Gruia se punea:
Pune frunza pe genunchi,
Ia pana de la mănunchi
Şi pe frunza cea de fag
Scrie carte lui Novac:
Împrejur-cu bătături,
La mijloc-pară de foc,
Cele patru cornurele
Le-a umplut cu lacrimele.
Ş-apoi după ce a scris,
Corbului aşa i-a zis:
– Corbule, tu fătul meu,
Iată ce ţi-oi spune eu:
Tu s-apuci pe-apus de soare
Şi să-i spui că Gruia moare:
Mâine pe la prânzul mare
Mă scot la spânzurătoare.
Corbul mult n-a aşteptat,
Înspre nori s-a ridicat,
Înspre-apus a apucat
Şi când sara la cinat,
La fereastra lui Novac
Cu scrisoare s-aşezat.
Şi Novac când mi-o citea,
Greu ofta şi suspina,

Tot cu lacrimi mi-o uda
Ş-apoi iute se scula,
În cămară se ducea,
Două săbii că-mi lua:
Una lată de argint,
Ce-ajungea pân-la pământ,
Ş-alta 'ngustă de oţel,
Care trece şi prin fier.
Una lată, pentru el,
Alta – pentru feciorel.
Şi în grajd mi se ducea,
Un cal bun că-mi alegea,
Un cal mândru-naripat
Cu lanţuri de-argint legat.
Şi pe ochi mi-l săruta,
Şi pe el se avânta,
Şi mergea, mări, mergea –
Pe sus dobele bătea.
Ş-acolo când ajungea,
Cu sabia-n uşă da,
Uşa-n două despica,
Pe Gruia mi-l cuprindea,
Fierele îi dezlega
Şi sabia în mână-i da.
Gruia-n turci se arunca,
Lui Novac îi cuvânta:
– Fereşte-te, tată, bine,
Să nu te tai şi pe tine!
Şi tăia turc peste turc
De-a făcut pod peste Prut.